It is impossible to live without failing at something, unless you live so cautiously that you might as well not have lived at all – in which case, you fail by default.
Se întâmplă să te trezești paralizat dintr-un coșmar, să stai cu ochii larg deschiși minute bune până să îți poți scutura capul și mâinile, până să poți alunga imaginile terifiante. În timpul zilei, frica de a da greș este anestezicul care ne blochează durerea. Și, uneori, durerea-dor este motivația de care avem nevoie pentru a ne îmbunătăți. Dar încă din copilărie ne simțim cumva obligați să reușim – o reușită care este determinată de clasa socială în care ne-am născut, de oamenii adunați în jurul nostru, de societatea în care trăim.
Ultimately, we all have to decide for ourselves what constitutes failure, but the world is quite eager to give you a set of criteria if you let it.
Până să putem înțelege că reușita și eșecul diferă pentru fiecare trăim cu teamă, ne fabricăm măști și jucăm mult prea multe piese per stagiune. Din varii motive: ca să nu fim judecați. Ca să nu greșim față de ceilalți și să nu ofensăm prin alegerile noastre. Suntem învățați că trebuie să mulțumim. Să fim plăcuți. Dar pentru ce? Pentru alter egourile noastre? Cum ar fi să ne prezentăm exact cum suntem? Cum ar fi să știm exact cum suntem?
Ne e greu, pentru că nu ne putem accepta în întregime. Ne însușim toate reușitele, dar când vine vorba de greșeli suntem obișnuiți să arătăm cu degetul în oricare direcție, numai înspre noi nu. Dăm vina pentru eșecurile noastre pe părinți, pe profesori, pe prieteni, pe guvern, pe umanitate.
There is an expiry date on blaming your parents for steering you in the wrong direction; the moment you are old enough to take the wheel, responsibility lies with you.
Eșecul cel mai mare este de fapt trădarea de sine – pe care numai tăria de caracter sau circumstanțele extreme o pot repera și repara. Sărăcia, depresia, boala sunt deseori cele care ne repun pe traiectorie, ne obligă să ne găsim adevăratul eu pentru a putea depăși cu fruntea sus situația nefastă.
Unlike any other creature on this planet, humans can learn and understand, without having experienced. They can think themselves into other people’s places.
Dar cum ar fi să ne folosim imaginația? Să ne căutăm inspirația în alții și să nu așteptăm o prăbușire proprie pentru a ne clădi un viitor care să respecte societatea, dar și eul?
…failure meant a stripping away of the inessential. I stopped pretending to myself that I was anything other than what I was, and began to direct all my energy into finishing the only work that mattered to me. […] rock bottom became the solid foundation on which I rebuilt my life.
Când spun imaginație mă gândesc involuntar la cărți. La genul fantasy mai ales. Între care se află și universul deplin pe care l-a creat J. K. Rowling și care a propulsat-o din sărăcie și depresie în istorie și seninătate. Dar nu banii i-au adus beatitudinea. Nu faima, nu nemurirea, ci regăsirea sinelui. Și-a urmat calea și eșecul ei s-a transformat în pace. A învățat că a da greș are și beneficii. Realizezi că supraviețuiești, că ai o putere mai mare decât credeai, că ai o voce care merită să fie auzită – în primul rând de tine, abia apoi de alții. A învățat și că imaginația are o forță colosală – aceea de a te face infinit prin empatie, aceea de a crea o lume mai bună și de a aduce schimbarea din noi în societate. Și i-a învățat și pe cei de la Harvard, în 2008, aceste lucruri, glumind că nu vor ține minte nimic din discursul ei. Nu știu cu ce au rămas cei care au ascultat-o, dar știu cu ce aș vrea să rămânem noi: cu credința că a reuși înseamnă a fi fidel sinelui și că a schimba înseamnă, uneori, actul simplu de a-ți imagina.
We do not need magic to change the world, we carry all the power we need inside ourselves already: we have the power to imagine better.