Îmi amintesc cum, acum 5 ani, intram pentru prima oară în cabinetul de muzică, cu reticenţa unui proaspăt boboc de liceu. Aveam 15 ani şi o nouă lume de descoperit. Mă simţeam, desigur, privilegiată, cum se simt toţi liceenii în primele luni de bobocie. Aveam senzaţia că trăiesc începutul unei revoluţii, scene desprinse dintr-un film, pagini care vor însemna paşii unei adolescente stângace, dar cu ambiţii mari. Voiam să mă impun propriului destin, să fiu rebelă şi neconvenţională şi să-mi urmez cu ardoare visul de a deveni artist. Dar mai presus de toate, voiam să cânt. Aşa că am căutat să cânt. Am cunoscut-o astfel pe cea care avea să-mi devină o a doua mamă, un om pentru care cuvintele ar fi de prisos în faţa emoţiei pe care o transmite prin muzică, o profesoară, un dirijor, doamna Maria Cosmescu.

Toţi copiii, când sunt mici, sunt întrebaţi: Ce vrei să fii când vei fi mare? Sunt sigură că şi dumneavoastră aţi fost întrebată de multe ori. Ce răspundeaţi?

Nu prea aveam un răspuns la întrebare, dar îmi plăcea foarte mult să cânt. Cântam la serbările şcolare, tot timpul eram solicitată în toate programele artistice, dansam, eram într-o suită de dansuri. Unul dintre cei mai dragi profesori mie, de istorie, dar care preda şi muzică, m-a îndrumat să merg către un liceu de artă, aşa că eu împreună cu sora mea am ales această cale. Eram singurele fete de la aceeaşi şcoală generală din comuna natală care plecau către un liceu de artă. Şi am intrat, eu în clasa a IX-a, sora mea în clasa a V-a, acesta fiind drumul meu de început. Probabil că şi neîndrumată fiind, tot liceul de artă aş fi ales pentru că aceasta era dorinţa mea.

Mulţi oameni, deşi au un talent muzical, aleg altă cale din pragmatism. Alegând această cale, a artei, aţi simţit vreodată sau v-aţi pus problema că aţi fi putut alege cu totul altceva?

Am simţit că trebuie să aleg muzica. De aceea, terminând liceul, am urmat cursurile Facultăţii de muzică din Bucureşti, secţia pedagogie muzicală. Cântând de mică şi trăind în mediul acesta plăcut, am iubit foarte tare folclorul. Părerea mea e că cine ştie muzică populară, cine cântă de mic şi cine ştie folclor mai târziu va învăţa să iubească şi celelalte genuri muzicale. Am ales această meserie pentru că mi-a plăcut. Dacă nu mi-ar plăcea, n-aş face-o cu pasiune, asta este clar. Dacă nu mi-ar fi plăcut, n-aş fi lucrat cu elevii şi nu ştiu, cred că cine îşi face meseria cu drag, o face până la capăt. Dacă n-ar fi fost muzica, aş fi făcut cu cea mai mare plăcere dans, m-aş fi dus la un liceu de coregrafie. Şi ce mi-a mai plăcut foarte tare a fost istoria, deci tot către uman.

De multe ori,  când părinţii îi aud pe copiii lor că vor să devină artişti nu-i sprijină, gândindu-se că nu reprezintă „o meserie de viitor’’. Aţi avut această problemă cu părinţii dumneavoastră în momentul în care aţi ales muzica?

Nu, n-am avut nicio problemă în alegerea meseriei. Părinţii mei au fost de acord. De fapt erau de acord cu orice ne-ar fi plăcut nouă să facem, numai să scăpăm de munca grea de la ţară. De obicei, generaţia mea, toţi din generaţia mea cred că au trăit în sacrificiu. Şi ca să scape de sapă, de muncile grele, învăţau pe rupte ca să meargă oriunde, numai să nu mai rămână la sapă. Chiar aşa se şi spune pe la ţară: Învaţă, că altfel rămâi la sapă! Şi ca să revin la întrebare, părinţii m-au susţinut pentru că, şi ei la rândul lor, erau artişti. Mama era foarte bună dansatoare, iar tata cânta într-o formaţie artistică de amatori la Bucureşti. El era de fapt muncitor la o fabrică de pâine, dar în timpul liber cânta într-o formaţie de muzică populară ca flautist. Aşa că talentul muzical îl moştenim şi eu, şi fraţii mei de la părinţi.

Dacă aţi putea să daţi timpul înapoi care ar fi cele mai importante trei lucruri pe care le-aţi schimba?

Cred că nimic n-aş schimba. Deşi au fost condiţii grele, cred că tot la fel aş face. Nu, nimic n-aş schimba. Cel puţin din copilăria mea n-aş schimba nimic. Chiar dacă a fost cu greutăţi, mi-o aduc aminte cu cea mai mare dragoste. Deci dacă ar fi să mă întorc la ţară, tot la fel aş munci, tot la fel… nu ştiu dacă aş schimba ceva.

În viaţă oamenii sunt nevoiţi să facă anumite compromisuri. Acest domeniu al artei este de obicei cel mai predispus acestora. Ce părere aveţi despre acest aspect? Aţi fost nevoită să faceţi astfel de compromisuri? Ne-aţi putea da un exemplu?

În artă se fac compromisuri la greu. Din fericire, n-am fost nevoită să fac unul. Am suferit din cauza lor, dar n-am ajuns să fac niciun compromis. Am fost pusă la un moment dat în această postură, dar nu am cedat. N-am vrut niciodată să fac un compromis chiar dacă aş fi fost nevoită. Nu le-aş face pentru că nu-mi stă în fire, chiar dacă ar fi fost vorba de câştiguri materiale. Am renunţat la ele. Trebuia să ajung undeva şi mi-am propus să ajung, dar fără compromisuri. Cred că în viaţă dacă îţi propui ceva, este imposibil să nu ajungi la acel obiectiv dacă munceşti, nu se poate.

De 7 ani sunteţi dirijoarea corului Ion C. Brătianu din Piteşti, cor care este denumit după numele colegiului în care predaţi. Îmi puteţi face o scurtă istorie a ceea ce înseamnă acest cor? Cum aţi ajuns să-l înfiinţaţi, ulterior obţinând numeroase premii atât naţionale, cât şi internaţionale?

Iniţial am predat muzică la Colegiul Naţional Vlaicu din Curtea de Argeş, unde am înfiinţat primul cor de liceu pe voci egale, pentru că până atunci predasem doar la şcoli generale. După, am fost transferată în Piteşti, la Colegiul Ion. C. Brătianu şi am fost  recomandată de directorul Costel Gheorghe de la Vlaicu Vodă către domnul director Miu Barbu, cum că ştiu să coordonez un cor. Când m-a prezentat prima dată în consiliul profesoral, la 1 septembrie 2006, cuvintele domului director au fost aşa: Am auzit că ştie să înfiinţeze formaţie corală. Să vedem ce poate. Şi dintr-o dată m-a obligat să fac cor. Adică, m-a obligat în ghilimele. Am fost nevoită să fac cor pentru că ştia corul de la Argeş, prezentându-mă cu el în cadrul festivalului internaţional D.G. Kiriac. Aveam astfel obligaţia de a înfiinţa un cor. Dar oricum, nu puteam sta fără să fac acest lucru pentru că astfel simt că îmi fac cu adevărat meseria de profesor de muzică. Pentru că la clasă, oricâte audiţii aş face, oricâte probleme teoretice, oricâte aplicaţii într-o oră odată la două săptămânii, ca profesor de muzică, ce poţi face? Nu poţi să faci mai nimic. La oră îmi fac meseria, dar nu simt că e acea muzică, nu sună a ceva care să-mi placă. Aşa că prima dată când am făcut cor la voi în liceu, am făcut un cor de voci egale. Mi-a fost foarte greu până i-am învăţat să cânte pe voci, dar copii inteligenţi fiind în Brătianu, au prins cu uşurinţă şi au deprins cântarea pe mai multe voci, nu a fost aşa o problemă. Cea mai mare problemă a fost însă, când, înainte a da programul cu colinde, m-am trezit cu băieţii că vin la cor şi că vor să cânte şi ei, până atunci fiind cor format din fete. Până atunci nu mai făcusem cor mixt, decât în facultate la examene când dirijam, dar nu se compara. În şcoala generală nu puteam înfiinţa un astfel de cor pentru că vocile băieţilor sunt în formare. Şi când au venit baieţii şi au zis că vor să cânte şi ei, am fost pusă în faţa faptului împlinit. Deci n-am avut încotro decât să fac cor mixt, datorită cerinţelor elevilor din Brătianu. După, am început să plecăm. Întâi am cântat la concursurile judeţene, apoi naţionale, la olimpiadele corale, urmând ca în 2008 să participăm la un concurs internaţional în Grecia, unde am obţinut 2 medalii de argint. Acesta a fost începutul. După, nu ne-a mai fost teamă să plecăm niciunde. Nici în Slovacia la Bratislava, nici la cehi, nici în Belgrad. Întotdeauna când plecam la drum aveam în minte acest gând, cum că indiferent de cât de prestigios este concursul, odată plecaţi la drum, trebuie să ne întoarcem cu fruntea sus. Nu trebuie să ne fie ruşine că ne-am urcat pe o scenă sau pe cealaltă, indiferent care este miza festivalului sau al concursului.

Sunteţi printre puţinii, dacă nu chiar singurul profesor din Argeş care a reuşit să plaseze un cor al unui liceu mixt, fără vocaţie, la un nivel aproape profesionist. Cum aţi reuşit?

În primul rând, am avut curaj să mă apuc de aşa ceva, dar curajul obţinut se datorează mai ales elevilor. Pentru că datorită lor am continuat această activitate, ei m-au încurajat. Totodată, de bază este şi pasiunea. Desigur, este important ca un profesor să-şi facă meseria cu pasiune şi să plece acasă mulţumit, dar degeaba există pasiune, dacă nu există material didactic. Şi minunatul material didactic pe care îl am eu şi pe care l-am avut la îndemână era păcat să nu-l prelucrez, să nu-l şlefuiesc şi să nu-l pun într-un cor mixt. Cred că aici este secretul. Şi munca. Nu ştiu câţi oameni şi-ar lăsa orice problemă personală în fiecare sâmbătă, uneori şi duminica şi-n alte zile când este nevoie, ca să vină să facă repetiţii. Şi deşi mă supără mult, deşi există puţină gălăgie şi indisciplină, dacă n-aş iubi copiii şi dacă n-aş pune suflet în ceea ce fac, nu aş reuşi niciodată. Eu sunt convinsă că mulţi dintre ei rămân cu amintiri plăcute, majoritatea care au fost în cor au nişte amintiri extraordinare, dovadă că şi după ce devin studenţi, unii dintre ei încă ne vizitează şi vin să mai cânte. Din acest motiv am avut şi avem rezultate. Dorinţa voastră şi a mea. Nici eu fără voi, nici voi fără mine. Corul n-ar putea exista nici fără dirijor, dar nici fără membrii corului. Nu se poate. Suntem un tot unitar, o armonie reciprocă.

Care ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, cele cinci cuvinte cheie care ar defini Corul Ion C. Brătianu?

Pasiune. Dorinţă. Perseverenţă. Talent. Comunicare. Sau, dacă ar fi să-l definesc într-o frază, l-aş cita pe Alexandru Paşcanu care spunea: Consider corul ca pe orgă umană la care dirijorul cântă, acţionând nişte clape numite suflete.

sursa foto