Profesorul Perfect

de Laur Cavachi

Profesori perfecţi nu cred că mai există mulţi, asta dacă au avut vreodată o epocă a lor. Eu cunosc numai unul în România şi pentru că îi ştiu bine povestea înţeleg cu amărăciune că este ca un străin într-o mulţime gălăgioasă. Limba pe care ceilalţi o vorbesc, însă, îi solidarizează mai mult în dezamăgirile lor, în umilinţele şi atrocităţile suportate într-un regim grăbit şi indiferent care găseşte din ce în ce mai vagă utilitatea dascălilor. Acest fapt se petrece pentru că respectiva lor utilitate nu este imediată, lucrul cu minţile tinere necesitând o răbdare şi un devotament fatale pentru ambele părţi: profesorii vor sucomba când se vor apropia de elevi şi vor descoperi că unica lor pricepere este azvâriltă în derizoriu de către aceştia, iar elevii care se vor opri o clipă să asculte vor fi călcaţi în picioare de congenerii lor aflaţi într-o dementă goană după statut social. Foarte puţini, însă, mai caută un profesor perfect. De aceea specia cred că e aproape stinsă iar eu mă voi folosi de asta pentru a încerca să dau răspunsul la o întrebare. Nici vârsta şi nici vreo funcţie anume nu mă recomandă să o fac. Mă recomandă, însă, altceva. Întrebarea este a voastră, a tuturor: cum ar trebui să arate profesorul corect? E mai bine să îl numim „corect” (în lipsa perfectului), nu în sensul corectitudinii din sala de curs, din teze şi examene, ci a respectării caracteristicilor de îndrumare, educare şi exemplu din definiţie. Cum trebuie să arate profesorul corect poate ar trebui să spună, în locul meu, tot un profesor, un bătrân, un om de cultură. Sau poate un elev mai bun decât am fost eu. Însă niciuna din aceste calităţi admirabile nu îmi poate eclipsa mie şansa, fiindcă fără să le am astăzi pe ele sau alte rezultate care să-mi valideze părerea, eu am o altă particularitate: sunt fiul profesorului perfect. Iar dacă el e ultimul rămas, aşa cum bine cred, atunci e destinul meu să mă lupt cu răbdarea voastră câteva minute, pentru a-mi spune părerea. El nu o poate face pentru că nu ştie cine este şi aşa şi trebuie, căci altfel i s-ar ofili farmecul. În rest, nu o să pretind că sunt ceva mai mult decât atât. Şi cred că singurul drept pe care îl am deocamdată, ca orice alt om, de altfel, este să spun o poveste prin care să ilustrez răspunsul meu.

Cred că răspunsul stă în reîntoarcerea la poezie. Nu mi-au spus-o nici scriitorii mei preferaţi şi nici tatăl meu, profesor de matematică. Dar cu toţii mi-au indicat-o, într-un cor de mentori perfecţi. Povestea mea începând, deci, cu un matematician, a făcut ca întâlnirile pe care le-am avut cu ştiinţa exactă să nu fie duşmănoase la nicio vârstă. Un zece luat la matematică în clasa a doua era un mare triumf până şi pentru o minte necoaptă ca a mea, iar în liceu am descoperit că o întâlnire romantică se poate face şi aplecaţi peste o problemă de analiză. Fără să-mi fie foarte clar ce înseamnă, am început să bănuiesc destul de timpuriu că matematica este elegantă şi că pe măsură de frumoase sunt şi chipurile celor are o practică. Le şi vedeam pe multe dintre ele zilnic. Zeci de elevi talentaţi, olimpici cărora astăzi li se vorbeşte cu un autentic dumneavoastră, s-au perindat prin casa mea de pe vremea când aveau fruntea plină de coşuri, iar gâtul de medalii. Dar erau frumoşi, încât mama lăsa treaba numai ca să-i privească la faţă când intrau pe uşă. Pe-atunci eu nu înţelegeam nimic din alchimia ce se desfăşura în sesiunea de pregătire a tatălui meu, care lucra ore în şir cu fiecare. Dar anii au trecut şi într-o zi m-am trezit coleg cu cei mai mulţi dintre ei. Şi abia atunci am început să înţeleg cine este tatăl meu pentru aceşti tineri. Încă dinainte ca eu să mă nasc el îşi câştigase faima celui mai bun antrenor pentru performanţă din oraş şi a unuia dintre cei mai buni problemişti din ţară. Asta făcea ca pentru ei, colegii şi prietenii mei olimpici, să fie un profesor model. Însă mare mi-a fost durerea să constat că nu reprezenta acelaşi lucru şi pentru mine. Abia câţiva ani mai târziu aveam să descopăr că a îndeplinit o funcţie în plus îndrumându-mă pe mine, lucru care l-a transformat atunci din profesor model în profesor perfect, singurul pe care l-am cunoscut şi poate ultimul rămas.

Voi da un exemplu tot din matematică pentru a-l explica pe profesorul perfect. Circulă prin culegeri probleme clasice de tip întrebare care încep în felul următor: „Există două numere a şi b astfel încât…? Există o funcţie f cu proprietatea că…? Diferenţa dintre un elev obişnuit şi unul talentat este instinctul care pe al doilea îl face să intuiască de la început dacă răspunsul este da sau nu şi să plece apoi mai departe cu rezolvarea. Un adevărat profesor, cred eu, este cel care te poate face în timp să crezi în aceste instincte ale tale, şi este o mare provocare pentru el să le descopere şi să-ţi hrănească încrederea. Însă nu aceasta este cea mai mare provocare a lui, mai există una şi este cea mai grea dintre toate, şi anume atunci când el trebuie să te înveţe să accepţi absenţa lor, cu atât mai greu atunci când îţi este tată. Abia cel care poate face asta este profesorul perfect, oricât de paradoxal ar suna, căci această funcţie pentru el echivalează, de fapt, cu a nu te lăsa să o apuci pe calea greşită. Să ştie să-ţi dea exact atât cât poţi primi, iar asta se face printr-un mare concurs de sinceritate. Ca un om să pătrundă dincolo de masca defensivă pe care o porţi, trebuie să ştie să te sensibilizeze ca să ţi-o dai jos. Ştiţi vreo cale mai sigură şi mai genetică decât poezia? Nu neapărat poezia cuvântului muzical, ci aceea a modelului uman. A artistului iluzionist din spatele cortinei. El are voie să poarte o mască, ăsta e destinul său. La sfârşitul spectacolului te va face să ţi-o dai pe a ta jos ca să-ţi poţi şterge ochii. Te va vedea şi te va cunoaşte cu adevărat, iar tu îţi vei dori să-şi scoată şi el masca, însă nu e timpul încă. Acest lucru te va ambiţiona să găseşti calea pe care să-l determini să o facă. Să-ţi găseşti, de fapt, calea, dar mereu cu gândul la el. Tot parcursul tău în viaţă este timpul care trece până la momentul potrivit în care îţi va arăta şi iluzionistul tău chipul. Trebuie să o meriţi. Iar profesorul trebuie să-şi joace rolul până la capăt, rolul marelui exemplu. Şi înţelegând diferenţa dintre acest a fi sau a nu fi, vei şti de la care dintre birouri să te ridici triumfător şi să strigi este. Poate fi un birou de scriitor, de arhitect, poate fi un pian. Se poate trece prin matematică până la muzică. Leibniz a spus că muzica este matematica pe care mintea o face fără să-şi dea seama. Iar tata mi-a spus întotdeauna că şedinţele lui de pregătire nu sunt altceva decât un teatru al ideilor. Teatru, când am auzit teatru – atunci a început să-mi placă.

La început sufeream pentru că îmi doream şi eu rezultate la concursurile de matematică. Participam constant, dar întotdeauna eram departe de podium. Cu toate acestea, o faimă ingrată mi se răspândise în liceu, în mare parte datorată numelui de familie, cum că aş fi fost talentat la matematică. Acest lucru, însă, a contat foarte mult pentru că m-a ajutat să măsor două lucruri. În primul rând prin lupta mea nereuşită pentru performanţă matematică am învăţat să măsor talentul celorlalţi prieteni din jurul meu, nu neapărat în ştiinţa exactăm ci şi la alte obiecte ale studiului, iar în al doilea rând am putut depista ziua în care am devenit cu adevărat matur – cea în care am înţeles că mie îmi lipseşte talentul matematic. Ţin minte foarte bine acea după-amiază de primăvară în care m-am întors de la o olimpiadă cu un rezultat slab, departe de ceea ce visasem tot anul. Odată cu el, sezonul pregătirii intense ar fi trebuit să ia sfârşit, însă în aceeaşi seară tatăl meu m-a invitat să îmi arate o altă problemă, la fel de elegantă şi dificilă ca şi celelalte cu care îşi obişnuise pleiada de elevi ai ultimelor două decenii, de parcă pregătirea continua. Fără nicio miză, fără nicio speranţă deşartă şi fără niciun rezultat căutat, ci pur şi simplu pentru eleganţa problemei, pentru poezia pe care o conţinea. Şi atunci am început să mă simt ca la marele său teatru. Şi ce loc bun aveam! Fără să îmi dau seama, în anii care au urmat, mintea mea începea să se orienteze către altceva, înainte sau după matematică, în umbra sau în lumina ei, nu-mi era clar, dar o pasiune arzătoare ameninţa din mine. Am început să îi iubesc şi mai mult pe colegii mei olimpici şi să mă simt mai frumos de fiecare dată când eram văzut pe stradă în compania unuia dintre ei, un băiat sărac lipit care lucra în singurătate, despre care la cererea lui ziarele au titrat „eu sunt un ţăran oltean” şi „în matematică trebuie să munceşti ca un sclav”, şi care astăzi îşi adaptează perfectul simplu în matematica Parisului pe ale cărui străzi târăşte ca un adevărat sclav un mare nume de Cosmin Burtea. În anii de liceu culegea ca un tenisman profesionist trofee în circuitul concursurilor autohtone şi era o vreme când îmi doream să câştig şi eu odată un concurs şi să-mi fie cerut un discurs al laureatului. Îmi pregătisem unul care mi se părea extraordinar şi pe care îl aveam păstrat pentru ziua în care mi s-ar fi dat microfonul sau când ziarele mi-ar fi cerut o declaraţie. Eram atât de mândru de el încât îl învăţasem pe de rost în aşteptarea marelui eveniment care, lesne de bănuit, nu s-a petrecut niciodată. Liceul s-a terminat şi cuvântarea mea apologetică a rămas nerostită. Dar au mai trecut câţiva ani în care participările mele de la marele teatru al ideilor din liceu au început să-şi arate noi efecte. Şi am ajuns, încetul cu încetul, la poezie, la adevărata literatură. Pasiunea mea devenise la un moment dat de neclintit şi am început să fiu sigur, nu mai mult decât sunt şi acum, că va dura toată viaţa. Iar soarta a făcut ca după o întârziată aşteptare să câştig mult doritul meu premiu, însă nu în matematică, ci într-un concurs literar. Şi, ce să vezi, mi s-a cerut un discurs. Numai că dragostea mea pentru literatură este atât de reală, încât nu am avut nicio clipă nevoie să mi-o încarc artificial cu un discurs pregătit din timp. Nici prin gând nu îmi trecuse aşa ceva înainte de momentul în care organizatorii mi-au înmânat o diplomă şi m-au rugat să spun câteva cuvinte. Mâinile îmi tremurau, fireşte, şi momentul părea sortit eşecului. Dar atunci mi-am amintit de vechiul meu discurs. Cel pe care ar fi trebuit să îl rostesc în matematică. Şi mi-am dat seama că în acea zi el era discursul perfect. Căci vorbea despre poezia din matematică, despre arta din ea încă de când aveam vreo şaisprezece ani şi habar nu aveam care îmi era destinul. Dar o văzusem, în teatrul ideilor tatăl meu mi-o arătase. Şi s-a potrivit, de parcă el ştiuse dintotdeauna că asta voi face şi mă ajutase în tăcere să îl creez, pas cu pas, la fiecare spectacol. Pentru că a fost profesorul perfect şi pentru că a trecut şi prin matematică pentru a aduce poezia, cu literatura ei nebună cu tot, în viaţa mea. Şi cred că de aceea atât poezia, cât şi condiţia profesorului de astăzi nu mai sunt în puterea de altă dată, pentru că nu mai ştiu să se întoarcă una la cealaltă. Dar ştiu sigur că ăsta e singurul răspuns.

sursa foto