Gabriel Marica este profesor de istorie la Colegiul Național Iulia Hasdeu. La festivitatea de absolvire a generației de anul acesta, a fost mai aplaudat și mai aclamat decât toți diriginții de la clase. Nonconformismul, profesionalismul, dar și prietenia cu care îi tratează pe elevi îl fac să fie unul dintre profesorii fără de care Hasdeul nu ar mai fi la fel. Noi, cei care am avut privilegiul să-l avem la catedră știm asta mai bine. Iar acest interviu vine ca o mulțumire în plus, dar reprezintă, în același timp, o ocazie pentru ca cei care nu îl cunosc să-și dea seama că sistemul de învățământ nu este complet lipsit de oameni speciali, care își fac treaba bine și cu pasiune, oricâte piedici ar avea de înfruntat.

Întâi de toate, de ce profesor? Și, mai ales, de ce istorie?

Asta mă întreabă din ce în ce mai multă lume și mă tot străduiesc să ignor tâlcul întrebării… Sunt un caz fericit: istoria mi-a stârnit curiozitatea din copilărie și mi-am asumat viitoarea meserie din momentul alegerii facultății. Am avut șansa, astfel, să evit depresia prin care au trecut mulți colegi de facultate care, după absolvire, și-au constatat lipsa de utilitate pe piața liberă a muncii. Nu știu câți oameni de vârsta mea pot afirma că nu s-au prezentat niciodată la un interviu.

Cum arată, în concepția dumneavoastră, sistemul de învățământ românesc actual? Care sunt plusurile și minusurile lui?

Nu cred că poate fi numit sistem. Îl suspectăm de coerență, unitate sau, mai grav, că ar fi produsul unei analize deștepte a nevoilor societății? Singurul efort constant presupune menținerea uniformizării complet nemotivante, impusă de comunism. Învățământul românesc are o resursă umană de calitate, careia tocmai așa-zisul sistem îi răpește motivația.

Așa cum s-a întâmplat și în vară, în preajma marilor examene se nasc dintr-o dată scandaluri și se aduc acuzații. În principiu, ele sunt adresate profesorilor. Sunt aceștia singurii vinovați?

Da, profesorii implicați sunt singurii vinovați. Situațiile din vară reprezintă mecanisme, create, evident, cu premeditare și perpetuate, cred, ani buni. Nu sunt rezultatul unei slăbiciuni de moment a unor indivizi cărora li se oferă, brusc, șansa petrecerii unui concediu la mare. Asemenea mecanisme se nasc tocmai pentru a fi respectată ideea de uniformizare, respectiv aducerii acelor licee la un procent de promovabilitate apropiat de media națională. Un eșec în masă nu convenea nimănui, iar la închis ochii ne pricepem foarte bine. Nu cred că își imaginează cineva că școlile menționate în vară sunt singurele în care se întâmplă.

Am cunoscut profesori bine pregătiți, pasionați de ceea ce fac, responsabili și dedicați. Personal, sunt sigură că ei salvează sistemul educațional din România. Și-atunci, cum vă explicați generalizarea?

Sunt sigur că nu ai cunoscut doar genul ăsta de profesori. Nu știu care dintre categorii e mai numeroasă. Nu știu dacă există în mintea fiecărui român generalizarea asta. Sunt sigur, însă, că fiecare român trecut prin școală a întâlnit profesori din ambele categorii şi sunt sigur că acel român trecut prin școală nu poate generaliza. Știrile nu sunt concepute, însă, pentru cei trecuți prin școală, iar când individului i se relatează cu foc un caz de corupție i se trezește singura amintire pe care o poate avea din liceu, pentru că pe el profesorii l-au ajutat, într-adevăr, să nu treacă prin școală. Și e atât de greu să-i explici ce înseamnă, de fapt, să treci prin școală!

Mai sunt elevii pasionați, cu adevărat, de ceea ce învață, în general? De istorie, în particular?

Acum mă provoci la generalizări… Toată lumea, sper, știe că există o diferență enormă de nivel între licee. Sunt cazuri de analfabetism în clasele terminale. Evident că ideea de pasiune nu are ce căuta în preocupările școlare ale respectivului, pentru că … nu are preocupări școlare. În același timp, când constați că cei mai buni absolvenţi ai școlii aleg Facultatea de Istorie, nu poți găsi altă explicație în afara pasiunii.

De ce credeți că profesorii sunt contestați inclusiv de elevi? Mai există adolescenți care-și găsesc modele în oamenii de la catedră?

Am constatat că sunt contestați profesorii indiferent de calitatea lor. Pur și simplu se află în clasa nepotrivită. În liceu, mai ales, profesorii sunt contestați sau apreciați pe baza unor criterii extrem de variate, cele mai multe neavând legătură cu pedagogia. În general, profesorul trebuie să priceapă că nu poți cere ce nu ai oferit, iar elevul să știe că de la orice profesor se poate învăța ceva. Dar, la 15 ani, cine se gândește la asta?

Credeți că a-i învăța pe alții reprezintă o vocație sau doar o meserie?

Pot să propun un scor egal? E drăguț Domnu’ Trandafir, are vocație, iar pentru ăia mici contează. Un profesor de matematică la liceu e mai mult un meseriaș, nu-i trebuie chip blajin și vorbă blândă, ci pertinență în explicații, ori, asta se exersează. Nu cei mai mari matematicieni sunt cei mai buni profesori, ci aceia care au exersat asta ani buni, ori vocația nu ți-o poți antrena.

Societatea românească a decăzut foarte mult în ultimii ani. În acest context, în care părinții vor note mari pentru copiii lor, în care salariile sunt deplorabile, iar absolvenții de liceu sunt atrași de educația occidentală, ce-l mai motivează pe profesorul român?

Greu de găsit, din nou, o motivație comună. Pe unul – o cafea în schimbul unei note (și sunt multe note de dat), pe altul – rezultatele elevilor la diverse concursuri, pe unul – faptul că elevii au încetat să-l mai înjure, pe altul – o urare de Crăciun venită, împreună cu mulțumiri, de la un absolvent de acum 5 ani căruia îi și uitase numele. Profesorii nu lucrează în condiții identice, nu au aceeași treabă de făcut, nu au același tip de elev în bancă, se străduiesc diferit și au rezultate diferite. Singurele constante sunt denumirea ocupației și remunerația stabilită în funcție de categoria de vârstă. Iar când în mileniul III remunerezi trecerea anilor, nu ne putem dori decât să fim sănătoşi, că mai buni o să devenim sigur. Că doar așa zice Statul!

Sunt profesori care consideră că singura lor datorie e aceea de a-și preda materia. Este acesta unicul rol al unui profesor, în special azi, când tinerii sunt tot mai dezorientați?

Aici intervine procentul de vocație. Eu îl stabileam, parcă, la 50%. Profesorul nu poate fi obligat să fie un reper. Poate reprezenta, cel mult, un individ suficient de credibil și bine intenționat pentru a da sfaturi. Dacă te referi la orientarea/ dezorientarea profesională, credibilitatea unui profesor scade enorm, el nefiind un model considerat astăzi de succes.

Au profesorii români parte și de bucurii, nu doar de acuzații? Dacă da, care sunt acestea?

E o mare prostie să ne imaginăm profesorul român ca fiind un crispat, scrâșnind permanent din dinți, afișându-și fluturașul de salariu sau gândindu-se la o modalitate de a mai trânti o corigență. Profesorii sunt fericiţi (si acum chiar generalizez!) pentru că au posibilitatea (și doar ei o au) să trăiască între tineri care cresc. Dacă la asta mai adaugi un dram de apreciere manifestată de cel în creștere, ai rețeta sigură a unei pensii de profesor.