At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine. (Ada)

Şi tăcerea-i un răspuns aud de multe ori în filme sau în replici spuse la întâmplare. Conştientizez că de multe ori nu cuvintele sunt cele care oferă răspunsuri, ci liniştea însăşi, plasată între sentimente contradictorii. Şi printre tensiuni şi frământări ascunse, mistere de mult uitate a mai fi într-adevăr mistere, gânduri nelimitate şi interzise, printre toate aceste haotice ascunzişuri, un singur lucru este vizibil: pasiunea. Pasiunea pentru viaţă, pentru moarte, pentru omul numai bun de iubit, pentru nişte clape prăfuite, o pasiune suficient de mare încât să dizolve toate cuvintele nerostite într-o lume a muţeniei.

Pianul, regizat de Jane Campion, se înscrie în categoria filmelor clasice în care drama se îmbină cu psihologicul, iar intensitatea stărilor extreme cu care se confruntă personajele conturează perfect conceptul artei. Imaginaţi-vă un pian pe un ţărm, abia atingând marea; o femeie care nu a mai scos un cuvânt de la 6 ani (Ada); o fiică isteaţă şi drăgălaşă, singura care poate înţelege limbajul semnelor prin care comunică cu mama ei (Flora); un bărbat care acceptă să se căsătorească cu o necunoscută incapabilă de a vorbi (Stewart); şi un vecin a cărui singurătate este cea mai preţioasă din lume (George). De remarcat este şi cadrul fad, lipsit de culoare, permanent dominat de prezenţa Adei, personajului principal, aflată într-o continuă luptă cu ea însăşi şi cu neputinţa de a se exprima.

You know, I am thinking of the piano. She does not play the piano like we do, Nessie. No, she is a strange creature. And her playing is strange, like a mood that passes into you. Now, your playing is plain and true, and that is what I like. To have a sound creep inside you is not at all pleasant. (Aunt Morag)

Cele mai intense scene ale filmului sunt uşor de remarcat prin pasiunea aproape obsesivă a personajului principal pentru pianul pe care cu greu reuşeşte să-l redobândească odată ce se mută în noul cămin. Momentele-cheie în care femeia se aşază în faţa instrumentului şi-şi dedică cu intensitate întreaga fiinţă muzicii îi vor aduce ulterior dragostea pentru George, o dragoste interzisă ce declanşează conflictul de natură interioară şi exterioară deopotrivă. Farmecul filmului se face remarcat prin raportul dintre eroină şi cele două pasiuni ale sale: pianul şi bărbatul iubit. Se creează astfel o concordanţă între dragostea Adei pentru George, personajul izolat şi misterios, şi dependenţa aproape erotică pentru pianul controversat. Ceea ce este şi mai interesant este că, odată cu apariţia acestui sentiment de dragoste interzisă, pianul în sine devine tabu, declanşând ura în soţ şi, odată cu ea, conflictul decisiv.

Câştigător a trei premii Oscar (1994), al Globului de aur (1994) şi al Festivalului de la Cannes (1993), filmul este nominalizat şi pentru coloana sonoră, scenariu, regie, interpretare, costume, montaj, reuşind să devină capodoperă. Pentru că dincolo de cuvintele nerostite, imaginile valorează mai mult decât o mulţime de replici încărcate emoţional, cuprind mai multe sentimente decât toate declaraţiile patetice din finalurile fericite. Şi apoi, ce rost au cuvintele într-o lume apatică în care singura mulţumire este izolarea tot cu tine însuţi şi cu ceea ce te face cel mai fericit: pasiunea pentru viaţă, pentru moarte, pentru nişte clape prăfuite, pentru omul numai bun de iubit sau chiar pasiunea pentru tine însuţi?

 What a death! What a chance! What a surprise! My will has chosen life! Still it has had me spooked and many others besides! (Ada)

sursa foto