When the child was a child
It walked with its arms swinging,
wanted the brook to be a river,
the river to be a torrent,
and this puddle to be the sea.
Fragmente de gânduri, fragmente de conversații printre note elegiace, pași și lumini oarbe, chipuri triste, chipuri… Miopia este un refuz al lumii. Paradoxul conceptului de outsider – paradigmă a excluderii (de sine) – este acela că a fi outsider înseamnă a fi, de cele mai multe ori, observator, adesea unul foarte ancorat în realitatea pe care o analizează. Numai din exteriorul unui sistem închis se poate realiza o critică obiectivă asupra sistemului respectiv.
When the child was a child,
it didn’t know that it was a child,
everything was soulful,
and all souls were one.
Privit astfel, filmul Der Himmel über Berlin / Deasupra Berlinului devine o meditație asupra transcendentului, dar, mai ales, asupra transcedentalului realității umane. Dihotomia, la Wim Wenders, se realizează cromatic. Astfel, dialectica bine-rău – clișeică și intențional-moralizatoare în memoria colectivă – se autoanulează prin construirea unei lumi în care imaginile alb-negru devin un semn al absenței dimensiunii temporale și celei morale, iar îngerii – martori ai eternității.
When the child was a child,
it had no opinion about anything,
had no habits,
it often sat cross-legged,
took off running,
had a cowlick in its hair,
and made no faces when photographed.
Camera plutește eteric deasupra Berlinului postbelic divizat, urmărind cotidianul realității umane prin ochii celor doi îngeri, Damiel (Bruno Ganz) și Cassiel (Otto Sander) – the outsiders. Am descrie probabil această lume a intervalului drept kantiană, în sensul că este lipsită de sentimente și guvernată de libertate absolută. Damiel și Cassiel sunt personaje amorale; ei nu califică acțiunile noastre în bune sau rele așa cum am fi tentați să credem că ne sunt contabilizate faptele. Morala este percepută, astfel, drept un produs strict uman, numai omul poate acorda atribute precum bun ori rău, fără a cunoaște în fapt ce este binele sau răul.
When the child was a child,
It was the time for these questions:
Why am I me, and why not you?
Why am I here, and why not there?
When did time begin, and where does space end?
Is life under the sun not just a dream?
Is what I see and hear and smell
not just an illusion of a world before the world?
Given the facts of evil and people,
does evil really exist?
How can it be that I, who I am,
didn’t exist before I came to be,
and that, someday, I, who I am,
will no longer be who I am?
Filmul surprinde prin faptul că, deși în lumea intervalului lipsește exact umanul, cei doi îngeri sunt umanizați prin compasiunea față de fragilitatea ființei umane. Îngerii nu pot interveni în lumea noastră, nu pot influența decizii, nu pot schimba succesiunea evenimentelor. Însă nu suntem singuri. Cassiel, de pildă, nu poate împiedica un tânăr să se sinucidă, însă îi rămâne aproape până în ultimul moment, într-o încercare inutilă de consolare. Această imagine sugerează destul de evident că reprezentările noastre asupra lumii angelice nu se pot detașa de modelul uman, singurul pe care îl cunoaștem.
When the child was a child,
It choked on spinach, on peas, on rice pudding,
and on steamed cauliflower,
and eats all of those now, and not just because it has to.
Prezența lor este pasiv resimțită în lumea noastră de către unele personaje din film (I can’t see ya, but I know you’re here. I can feel it.), dar numai copiii sunt cei care îi pot vedea. Nu întâmplător laitmotivul filmului este poemul Song of Childhood, scris de scenaristul Peter Handke și inspirat parțial dintr-un poem de Rainer Maria Rilke; întreaga cheie a filmului este sugerată de ideea (re)întoarcerii la inocență surprinsă în acest poem, la primele experiențe senzoriale umane, la primele întrebări, rămase întotdeauna fără răspuns. Filmul este o construcție în oglindă; un moment ilustrativ în acest sens este cel în care Damiel devine om și experimentează umanul, fiind evocate, astfel, primele contacte cu lumea ale unui copil.
When the child was a child,
it awoke once in a strange bed,
and now does so again and again.
Many people, then, seemed beautiful,
and now only a few do, by sheer luck.
Albert Camus. The morning light. The child’s eyes. The swim in the waterfall. The spots of the first drops of rain. The sun. The bread and wine. Hopping. Easter. The veins of leaves. The blowing grass. The color of stones. The pebbles on the stream’s bed. The white tablecloth outdoors. The dream of the house in the house. The dear one asleep in the next room. The peaceful Sundays. The horizon. The light from the room in the garden. The night flight. Riding a bicycle with no hands. The beautiful stranger. My father. My mother. My wife. My child. – este o parte din replica unui personaj secvențial, dar care anticipează ecoul care se naște în spiritul unei ființe căreia nu îi sunt permise experințele senzoriale și sentimentele, ci numai gândul și libertatea absolută, eternă. Interpretat astfel, filmul devine integral un revers al dorinței specific umane de a transcende ceea ce cunoaște deja, de a deveni spirit, de a reintra în ordinea firească a lumii și universului.
It had visualized a clear image of Paradise,
and now can at most guess,
could not conceive of nothingness,
and shudders today at the thought.
Decizia lui Damiel de a deveni om nu este arbitrată de vreo autoritate superioară, ci se întâmplă eo ipso – o hermeneutică a antropogenezei. Decizia sa este, însă, puternic influențată de Marion (Solveig Dommartin), o trapezistă la circ, în preajma căreia Damiel zăbovește multă vreme, ascultându-i gândurile – ceea ce întruchipează spiritualul din mințile oamenilor (what’s spiritual in people’s minds). Frapant în secvența în care Damiel o întâlnește pe Marion este faptul că ea poartă un costum de înger – această stranie coincidență este o expresie a năzuinței umane către cunoașterea necunoscutului. Ființa umană conține în structurile sale complexe ideea transcendenței; în imaginea angelică pe care o evocă Marion se răsfrânge întreaga căutare umană deznădăjduită a perfecțiunii. Îngerii sunt, cu alte cuvinte, chipuri ideale ale oamenilor, iar această conștiință a inteligibilului pe care o deține ființa umană este observabilă în transferul (in)conștient al unor motive și simboluri în realitatea umană.
When the child was a child,
It played with enthusiasm,
and, now, has just as much excitement as then,
but only when it concerns its work.
Lumea oamenilor este una dominată de culori. Imaginea devine colorată și vie imediat ce Damiel devine om. Chipul expresiv al lui Bruno Ganz capătă, de la rigiditatea spiritului, înfățișarea inocentă, naivă, pe care o putem zări numai pe chipul și în ochii unui copil: e fericit când își vede sângele roșu pe mâini și se miră că are gust, întreabă un trecător cum se numesc culorile pe care le vede, e fericit să simtă frigul și să simtă, în sfârșit, gustul cafelei, cu care actorul american Peter Folk, de asemenea un înger devenit om, îl ademenise cândva. To smoke, and have coffee – and if you do it together, it’s fantastic.
When the child was a child,
It was enough for it to eat an apple, bread,
And so it is even now.
Povestea dintre Damiel și Marion, devenită posibilă în urma transformării lui Damiel, este o reproducere a mitului androginului. Complementaritatea dintre ei devine predestinare, pare că s-au cunoscut dintotdeauna, că întreaga lor existență nu a fost altceva decât o anticipare a (re)întâlnirii lor. Ideea predestinării este doar o altă formă de a readuce în prim-plan construcția în oglindă: renunțarea la eternitate, la lumea inteligibilă, și reintrarea în ordinea cosmică prin iubire de această dată, de pe poziția efemeră a condiției umane. There’s no greater story than ours, that of man and woman. It will be a story of giants… invisible… transposable… a story of new ancestors. Look. My eyes. They are the picture of necessity, of the future of everyone in the place. Last night I dreamt of a stranger… of my man. (…) I know… it’s you. (Marion). Această sugestie este simbolic reluată în film prin melodia From Her to Eternity a celor de la Nick Cave and the Bad Seeds, care apar în film în timpul unui concert.
When the child was a child,
Berries filled its hand as only berries do,
and do even now,
Fresh walnuts made its tongue raw,
and do even now,
it had, on every mountaintop,
the longing for a higher mountain yet,
and in every city,
the longing for an even greater city,
and that is still so,
It reached for cherries in topmost branches of trees
with an elation it still has today,
has a shyness in front of strangers,
and has that even now.
It awaited the first snow,
And waits that way even now.
Evocarea trecutului istoric în film nu este o povestire homerică, deși anumite secvențe și replici cu o încărcătură simbolică aparte îi sunt dedicate unui personaj bătrân identificat sub numele de Homer, the storyteller. Pe măsură ce Cassiel ascultă gândurile nostalgice ale bătrânului, apar secvențe reale, rupte din film, cu scene de după război: ruinele clădirilor, imagini cu oameni morți și copii abandonați în stradă. Se poate numai presupune că intenția regizorului a fost de a-și expune propria viziune cu privire la cel de-al Doilea Război Mondial și la efectele devastatoare pe care le-a implicat. Bătrânul se întreabă de ce nu poate fi pace, ci doar război după război, în timp ce caută cu obstinație Potsdamer Platz care fusese demolată în timpul războiului. I will not give up until I find Potsdamer Platz – sugestie foarte puternică a speranței că, într-o zi, istoria nu va mai fi marcată de distrugere și suferință. Must I give up now? If I do give up, then mankind will lose its storyteller. And if mankind once loses its storyteller, then it will lose its childhood. Tot ce a mai rămas, însă, din Potsdamer Platz este cadrul unui câmp deschis, înconjurat de Zidul Berlinului postmodernist (filmat fugitiv), acoperit de graffiti.
When the child was a child,
It threw a stick like a lance against a tree,
And it quivers there still today.
(Peter Hanke – Song of Childhood )
A avea puterea de a te transpune în gândurile celor din jurul tău este un lucru la care a râvnit cel puțin o dată fiecare dintre noi, dar, de regulă, această idee are un scop pur egoist. Ceea ce reușește Wim Wenders însă este să transforme omul în ființă umană (what’s spiritual în people’s minds) – un țel prea nobil pentru cineva (ca mine) care și-a pierdut încrederea în oameni – și a realizat acest lucru cu măiestrie in-umană. Iar celui care vede filmul îi este conferită poziția privilegiată și întrucâtva nemeritată a outsiderului, a celui căruia îi sunt revelate cele mai adânci trăiri și gânduri ce creionează condiția umană în esența ei. Desigur, cu toții suntem outsideri la un moment dat în viața de zi cu zi, fiecare în micul și unicul său univers, singuratic în singurătatea sa absolută, scrutând cu privirea alte asemenea lumi. Dar diferența se află între o limitație ce limitează și o limitație ce nu limitează, între ceea ce acceptăm, respectiv refuzăm să vedem în oameni. Mi-am pierdut încrederea în oameni, dar nu credința în ființa umană.
Trailerul poate fi vizionat aici.