O carte, un film, o amintire…

Întotdeauna am adorat mirosul unei cărţi vechi, al paginilor îngălbenite, al literelor scrise de o mână care, de generaţii, e numai țărână. Cartea are un suflet, are o identitate care pulsează. Ea transmite şi se străduieşte să se facă remarcată. Cu puțin noroc unele cărţi pot deveni atât de faimoase încât vor reprezenta un etalon pentru viitorii scriitori. Însă cele ocrotite de șansă vor putea prinde viaţă dincolo de imaginarul fiecărui cititor. Deşi ecranizările romanelor nu pot  ilustra o viziune unică asupra poveştilor, ele aduc în faţa audienţei viaţa din acele pagini. Însă, cu toţii ştim ce păcat e să vezi un film care are la bază un roman fabulos, înainte să citeşti cartea. Sau poate că nu toţi o ştim…

Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de talentata scriitoare americană Margaret Mitchell şi celebrul său roman, ,,Pe aripile vântului”, o poveste care oferă o senzaţie stranie de plăcere şi de tristeţe în acelaşi timp. Ca oricare scriitură ce aduce cititorului o bogaţie sufletească enormă şi care te uimeşte prin personajele bine conturate, şi acest roman a fost ecranizat în regia lui Victor Fleming, avându-i drept protagonişti pe Clark Gable şi pe Vivien Leigh, care au reuşit să îi însufleţească pe Rhett Butler, paria unei societăţi bune, în care manierele şi clişeele guvernau mintea tuturor, şi pe una dintre cele mai puternice femei din literatura americană, frumoasa şi capricioasa Scarlett O’Hara.

Acţiunea romanului gravitează în jurul personajului feminin, a unei Scarlett pe care Războiul Civil American[1] a maturizat-o şi a transformat-o dintr-o fetiţă răsfăţată într-o femeie puternică, o supravieţuitoare într-o lume care se prăbuşea.

Însă, unul dintre defectele protagonistei m-a făcut să îmi pun anumite întrebări, să conştientizez anumite lucruri, deoarece văd în Scarlett omul din perioada contemporană. Acest defect caracterizează în mod frecvent fiinţele temătoare şi neîncrezătoare în forţele proprii: tendinţa de a amâna anumite lucruri şi decizii de teama unei eventuale suferinţe odată ce le vor întâmpina. Deşi pe moment pare o soluţie viabilă, deseori, în timp, se va dovedi contrariul.

Bazându-se pe temelia solidă creată cu măiestrie de Mitchell în romanul său, regizorul filmului cunoscut sub acelaşi nume va surprinde uimitor de bine esenţa cărţii şi psihologia personajelor.[2]

Finalul romanului este ales integral şi pentru încheierea filmului, lucru care, sincer, m-a bucurat. Tristeţea despre care vorbeam la început alege să îsi facă apariţia la sfârşit, în ciuda ororilor descrise pe câmpul de bătălie şi a suferinţei familiilor ce îsi pierdeau fiii, soţii si taţii, care serveau cu credinţă ţelul pe care Sudul l-a urmat până în pânzele albe, fără a lua în seamă pregătirea şi înarmarea superioară a yankeilor.

Probabil că nu mulţi cititori au simţit ceea ce am simţit eu. Însă nu pot ignora sentimentul de dezamăgire pe care l-am încercat atunci când, după lungi încercări, după ani de zile de frământări, Scarlett, în superficialitatea ce îi caracterizează firea impulsivă şi imatură, realizează că, de fapt, iubirea vieţii ei este Rhett Butler, şi nu Ashley Wilkes. Această revelaţie i se dezvăluie, însă, mult prea târziu. Soţul său, Rhett alege să o părăsească, conştientizând instabilitatea emoţională a acesteia. Însă, în momentul în care se vede singură, abandonată cu indiferenţă de Rhett, Scarlett alege să amâne decizia pe care trebuie să o ia pentru ca viaţa ei să continue. Acest lucru m-a contrariat şi m-a făcut să realizez faptul că hotărârile trebuiesc luate în momentele cheie ale vieţii noastre. De ce? Tocmai pentru a evita o altă prăbuşire, o scădere a stimei față de propria noastră persoană.

Ceea ce va face Scarlett este un lucru într-adevăr uşor de făcut, reconfortant, pe care, cu siguranţă, mulţi dintre noi îl preferăm la un moment dat. Alege să meargă acasă, la Tara, în locul în care lutul roşu ce îi oferă puteri noi o poate ajuta să renască din propria cenuşă şi să îşi conştientizeze şi îndrepte greşelile. Speranţa mea este că viaţa eroinei a continuat într-o manieră plăcută, că a reuşit, cu maturitate, să îl recâştige pe Rhett şi că a renunţat la acel obicei, nefast, de a amâna lucrurile până la un punct în care totul devine haos. Însă, raportarea fiecăruia dintre noi poate construi, în mod inedit, un alt final poveştii. Atâţia cititori, atâtea perspective şi finaluri…

Frumosul în acest punct este transmis prin două modalităţi: Cartea, opera în sine care a reprezentat şi va reprezenta pentru mulţi cititori o capodoperă ce îmbină un fragment din realitatea războiului dintre Nord şi Sud înglobat într-o poveste despre maturitate şi despre suferinţa transformării, atât a societăţii, cât şi a personajelor şi Filmul, care va rămâne în istoria cinematografiei drept un limbaj artistic menit să transpună o perioadă care, în ciuda rochiilor cu crinolină şi a eroilor de pe frontul de bătalie, a fost menită să piară odată cu rafalele vântului. În acest punct, este la alegerea fiecăruia dintre noi modul în care dorim să ne construim perspectiva asupra acestei poveşti. Alegând iniţial lectura vom putea contura mult mai bine universul jumătăţii de secol XIX şi al evenimentelor petrecute în istoria Statelor Unite, şi cu siguranţă vom putea umple acele goluri pe care filmul, deşi realizat cu o ireproşabilă măiestrie pentru momentul în care a debutat, nu a reuşit. Cartea şi filmul reprezintă un tot unitar însă nu ar trebui uitat faptul că filmul are la bază cartea şi nu invers.

Adevărata intrigă, în acest sens, consider că nu este reprezentată de faima autoarei sau de premiile pe care filmul le-a primit în conformitate cu talentul regizorului şi al actorilor, ci de faptul că ,,Pe aripile vântului’’ a reuşit să devină un simbol pentru generaţii întregi, un element clasic. De ce se întâmplă acest lucru? Datorită rafinamentului şi forţei cu care povestea în sine se impune în mintea cititorilor şi al cinefililor. De nenumărate ori mi-am dorit să fiu Scarlett, să trăiesc acele timpuri şi să am tăria de caracter pe care ea, conştient sau nu, o deţine. Sper că povestea ei să fie dusă mai departe ca un tribut adus autoarei Margaret Mitchell, dar şi lui Vivien Liegh, superba actriţă care, prin acest rol, şi-a asigurat pagina proprie în istoria cinematografiei internaţionale.