Anda-Olivia Marin este absolventă a Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” din București și a Facultății de Sociologie și Asistență Socială, continuându-și studiile cu Masterul Cercetare Sociologică Avansată. A predat în mai multe școli (Colegiul Naţional Bilingv ,,George Coşbuc”, Colegiul Naţional ,,Mihai Eminescu”, Şcoala Centrală şi Şcoala 149 – Cultură civică), iar în prezent este profesor de Sociologie în mai multe instituții preuniversitare, între care și Colegiul Naţional ,,Cantemir Vodă”. Este interesată de memoria socială, istoria orală și nemurirea simbolică, iar sociologiei i se adaugă pasiunea pentru muzică.

Anda mi-a fost colegă de bancă în liceu. Încă de pe atunci avea calitățile pe care le caut într-un pedagog: era deșteaptă, silitoare, mereu dispusă să te ajute când nu înțelegeai ceva. Era serioasă, dar cu simțul umorului. Este un om pe care îl admir pentru că a ales să îndrume generațiile tinere. Deși nu îi este deloc ușor să predea în mai multe școli pentru a avea norma necesară, Anda este un exemplu pozitiv pentru cei care se plâng că în învățământ nu mai intră tineri bine pregătiți, care își fac meseria cu pasiune.

Cum ai ajuns să predai și de ce ai ales mediul preuniversitar?

Predatul a venit ca o joacă, o joacă serioasă însă. Eram în anul al treilea de facultate şi am început să mă interesez ce ar trebui să fac pentru a participa la examenul de titularizare din vară. Avusesem grijă să urmez şi cursurile modulului psihopedagogic în paralel, pentru că mă tenta, cred că mereu m-a tentat. Am luat licenţa, am participat la examenul de titularizare, nedând însă multă importanţă acestuia, am vrut să văd efectiv ce notă iau şi încotro mă poate duce aceasta. Mă gândeam că odată cu masterul aş putea avea nişte ore în paralel, în care să îmi exersez abilităţile de profesor.

Am luat o notă bună care mi-a permis să îmi aleg şcolile care mi s-au  părut a fi cele mai bune din cele disponibile şi am început să predau Cultură civică, disciplina pe care o puteam preda cu studiile tip Bologna. Deoarece Cultura civică se studiază doar în clasele a VII-a şi a VIII-a, a fost nevoie să predau în trei şcoli pentru a avea normă completă. După ce am terminat masterul, am rămas în învăţământ, acum putând preda în sfârşit Sociologie, disciplină la care sunt foarte puţine ore.

Ai 24 de ani și deja ți-au trecut câteva generații prin mână. Cum este să fii un profesor tânăr?

Sună aşa foarte grandios că mi-au trecut generaţii prin mână. Am avut, într-adevăr, în doi ani treizeci şi două de clase de elevi, la şapte dintre acestea fiind profesor şi în clasa a VII-a şi într-a VIII-a, deci se poate spune că i-am văzut crescând şi evoluând.

Pentru mine, experienţa de profesor a fost foarte interesantă pentru că eram în acelaşi timp şi studentă la Master, şi nu resimţeam statutul de profesor ca pe unul constrângător, adică am predat pentru bucuria de a preda, şi nu pentru a fi angajată undeva. Ca profesor tânăr, cred că ai avantajele naivităţii şi energiei, nu ştii exact în ce te-ai băgat, dar când îţi dai seama constaţi că e prea târziu.

Referitor la ceilalţi profesori, cred că cel mai mult contează să ştii ce ai de făcut, atât partea practică, cât şi cea birocratică, care este destul de importantă din păcate. Atitudinea profesorilor cu experienţă variază în funcţie de şcoală, de cultura organizaţională respectivă, de climatul relaţional respectiv. Unii profesori mă priveau cu un soi de milă auzind că predau în mai multe şcoli sau că am ales această carieră. Sunt mulţi profesori care nu ar sfătui pe nimeni să aleagă acelaşi drum, dar totuşi ei nu se sustrag, pare că sunt cumva damnaţi să rămână profesori. Cu mulţi dintre profesori colaborezi, fie că fac parte din aceeaşi comisie metodică sau că sunt diriginţii claselor unde predai.

Nu ştiu exact cum mă privesc elevii, depinde de elevi, de clasa în care sunt, de atitudinea lor generală faţă de şcoală, de impresia pe care eu le-o las. Este posibil ca majoritatea să simtă o deschidere mai mare, având în vedere că am o vârstă mai apropiată de a lor.

Care a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl faci până acum, ca profesor? Dar cea mai mare împlinire?

Cel mai greu îmi este atunci când constat că ceea ce spun sau fac nu rezonează cu toţi elevii, atunci când te loveşti de o nepăsare adânc imprimantă sau de cote minime ale bunului simţ. Nu sunt situaţii care să caracterizeze întreaga populaţie de elevi cu care am interacţionat, dar astfel de episoade – fie şi mici – nu te pot lăsa indiferent. Raportându-mă la această parte amară a experienţei de profesor, cred că este dificil să te automotivezi să o iei de la capăt, înarmat cu răbdare şi speranţă. Cea mai mare împlinire oficială este participarea a două eleve la Olimpiada naţională de socio-umane, la Cultură civică. Dar există şi bucurii mici, de zi cu zi: o lecţie reuşită, feedback pozitiv din partea elevilor sau a unor cadre didactice cu experienţă, bucuria de a cunoaşte copii foarte bine pregătiţi, dispuşi să-şi împărtăşească opiniile, relaţiile pozitive pe care le am cu elevii.

Profesorii au o putere de formare și, implicit, responsabilitate foarte mare. Ce înseamnă dascălul pentru tine? Ai vreun model în învățământ?

Nu mi-am dorit de mică să devin profesor, dar cu timpul am înţeles că acesta este lucrul care îmi place cel mai mult. Aspectele care m-au determinat să urmez această carieră au fost (în ordine cronologică): pasiunea pentru o anumită materie (limba română), existenţa unui model de profesor (profesorul de limba şi literatura română din gimnaziu), existenţa unui profesor model (profesorul de limba română din liceu), aprecierile pozitive din partea colegilor mei din liceu atunci când le explicam noţiuni dificile de chimie (în special), ,,lămurirea” potrivit căreia nu doream neapărat să fiu profesor de română, ci profesor. Consider că fiecare profesor cu care am interacţionat m-a influenţat într-un anumit fel, acţionând fie şi ca model ,,aşa nu”. Pentru mine, dascălul reprezinta o persoană altruistă, care îşi pune la bătaie competenţa ştiinţifică şi didactică pentru a-i influenţa pozitiv pe ceilalţi.

Cum ți se pare învățământul românesc actual?

Dacă e să ne luăm după indicatori sociali, cum ar fi procentul din PIB alocat educaţiei sau după performanţele elevilor români la testările PISA, tindem să le dăm dreptate celor care susţin că învăţământul românesc este într-o stare foarte gravă. Totodată, există şi aspecte pozitive, cum ar fi rezultatele elevilor români la competiţii internaţionale, implicarea unor şcoli în comunitate, numeroasele activităţi pe care le fac unii elevi şi profesori.

În privinţa profesorilor, aceştia sunt de mai multe tipuri, în funcţie de motivaţia pentru carieră, vechimea petrecută la catedră şi personalitate. Există profesori dedicaţi, implicaţi, pasionaţi care nu ar renunţa la predat pentru nimic. Totodată, există şi profesori resemnaţi, care nu ar renunţa la predat, dar nu pentru că le place, ci dintr-o obişnuinţă ciudată, un fel de sindrom Stockholm. Mai sunt profesori suplinitori, calificaţi sau nu, care obţin rezultate slabe şi foarte slabe la examenele de profil, dar îi găsim în şcoli pentru că este nevoie de profesori. Pe de altă parte, în sistem găsim şi profesori titulari cu vechime, care nu au mai fost la un examen de mulţi ani, fiind uneori mai puţin pregătiţi decât suplinitorii care dau examen în fiecare an.

Pentru ca sistemul să meargă bine, ar trebuie ca autorităţile abilitate să fie consecvente în legătură cu deciziile legislative luate, schimbarea intervenind în timp. Personal, aş vrea ca după o anumită perioadă – câţiva ani – toate cadrele didactice să susţină examen pentru a se vedea dacă acestea deţin competenţele vizate de programe. În cealaltă tabără, cea a elevilor, ar fi util să fie admişi la liceu doar cei care reuşesc să ia peste 5 la testarea naţională.

Ce părere ai despre oamenii autodidacți, cursurile online, educația non-formală? Intră ele în competiție cu predatul clasic sau vin ca o completare?

Am o părere foarte bună, sunt şi eu înscrisă la două cursuri online, unul de statistică şi un altul pentru îmbunăţirea predării. Oamenii autodidacţi sunt bineveniţi, pentru că aceştia sunt cei care valorizează pozitiv educaţia, aşadar vor fi mult mai receptivi la interacţiunea cu un profesor. Cred că aceştia au dezvoltat o competenţă-cheie, ,,a învăţa să înveţi”, care le lipseşte multora dintre noi, din păcate. Aşadar, educaţia non-formală nu poate decât să ajute predatul clasic, care nici el nu mai poate fi chiar clasic, profesorii trebuie să inventeze şi să reinventeze pentru a fi pe placul clienţilor – elevii, care, atunci când ştiu ce vor, sunt foarte exigenţi.

Fiind sociolog, este în natura ta să observi oamenii și interacțiunile lor. Statusurile tale despre discuțiile pe care le surprinzi în mijloacele de transport în comun mă fac să îmi pun întrebări serioase despre direcția în care merg generațiile tinere. Crezi că societatea românească mai are totuși o șansă, dincolo de numărul din ce în ce mai mare de oameni care consideră cultura un lux sau snobism?

Statusurile mele nu pot fi generalizate, majoritatea elevilor mei confirmă contrariul. Atâta timp cât vor exista tineri care iubesc să înveţe, care citesc, se informează, se implică, fiind conştienţi că toate acestea le vor fi de folos, societatea mai are o şansă. Poate că una nu foarte mare, dar contează că există. Am întâlnit copii de 13-14 ani care citiseră cât citesc unii oameni într-o viaţă, care aveau informaţii despre istorie, politică externă, aducându-le în discuţie, dezbătând pe baza lor. Şi elevi care învăţau, nu din obligaţie, ci pentru că voiau să devină cineva, pentru că educaţia constituia o valoare pentru ei.

Să fii profesor este visul tău cel mai mare sau doar una dintre căile pe care vrei să mergi? Ce te-ar face să renunți la predat și, ajunsă într-o asemenea situație, ce te-ar putea face să te răzgândești?

E o întrebare foarte grea. Îmi place foarte mult să predau, dar îmi place să mă consider  sociolog. Cred că situaţia ideală pentru mine ar fi să reuşesc să îmbin cercetarea sociologică cu predatul. Predatul ar rămâne singura opţiune dacă situaţia ar fi alta, dacă aş putea avea ore într-o singură şcoală, dacă nota mare pe care aş lua-o la examenul de titularizare mi-ar asigura un statut mai sigur, şi nu acela de suplinitor migrator, dacă şcolile ar fi dotate cu aparatură audio-video în mai mare măsură, dacă într-o clasă ar fi mai puţini elevi (am o clasă care are 36 de elevi), şi lista poate continua. M-am gândit să renunţ şi anul acesta, când nu am mai avut ore la două şcoli care îmi erau dragi, dar de dragul sociologiei am rămas, luând-o de la capăt în alte patru şcoli. În fine, cred că voi renunţa la predat tocmai pentru a nu mă ataşa mai mult. Dar ştiu că indiferent de momentul când voi renunţa, nu va fi pentru toată viaţa, ci doar pentru o perioadă. Îmi doresc să mă întorc să predau.