Cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română, așa mi-am spus după ce am închis romanul lui Filip Florian, Zilele regelui (Polirom, 2008). Deși este una atipică. Sau tocmai pentru că a fost neașteptată. La final nu m-am gîndit nici la istorie, nici la familie, nici la loialitate, în ciuda faptului că sunt prezente de-a lungul întregului volum. Am rămas apăsată de povestea unuia dintre cele mai romantice personaje pe care le-am întîlnit vreodată. Nu e vorba despre dentistul principelui Carol, Josef Strauss, deși este incontestabilă iubirea lui pentru Elena Ducovici, o dădacă de care se îndrăgostește în ploaie și care îi va deveni soție, ci despre motanul acestuia, Siegfried.

Așa cum Strauss merge pe urmele lui Carol în România, și Siegfried își lasă casa și o familie în urmă pentru stăpînul său, cum, de altfel, și Strauss își va sacrifica pentru un timp familia din loialitate pentru principele său.

Filip Florian a creat o paralelă superbă. În primele pagini ale romanului, pornind spre o țară nouă, dintr-un coș de răchită, cu capac, motanul Siegfried a miorlăit cumplit. Dentistului i se dezvăluie imediat motivul: o pisică tărcată fugind pe muchia gardurilor, cu pași agili și iuți, cu salturi peste ulucile rupte, cu încăpățînarea de-a ține ritmul cailor. I s-a părut frumușică și cu burta mare. Dar Siegfried acceptă despărțirea, de dragul stăpînului său. Peste cîțiva ani, în capitala României, Strauss descoperă ceva despre principele Carol, un secret pe care decide să îl păstreze pentru el, lăsînd-o pe Elena să interpreteze greșit și să îl ia pe Sănducu, fiul lor, de lîngă el. Totul din loialitate, din dorința de a-l proteja pe Carol. Așa și relația dentistului cu motanul său este mai adîncă decît pare. Siegfried este prietenul lui, însoțitorul său pe drumul lung, tainic, către tărîmuri necunoscute, cel care îi aduce alinare și care, într-un final, îi aduce din nou împreună pe Elena și pe Josef.

Povestea minunată de dragoste pe care am trăit-o între paginile romanului începe odată cu plecarea în Turcia a lui Strauss, chemat de către principe ca să îl însoțească în călătorie și să se îngrijească de eventualele neplăceri. Strauss își încredințează motanul în grija lui Otto, frizerul care îi era vecin și prieten, și care îi aduce o tovarășă de joacă. Iubirea dintre Siegfried și pisica feciorelnică și duioasă, Rița, cum tu însuți și voi oamenii îi ziceți, numită cu adevărat Manastamirflorinda, pare, în ochii oamenilor, o simplă joacă de pisici, așa cum cîntecele lor par doar miorlăituri, cum cronicile lui Siegfried de pe spatele fotoliilor sunt văzute ca fiind doar un obicei pisicesc de tocire a ghearelor pe mobilă.

[…] pe urmă am cîntat încet, pe două voci, să nu te superi, frizerule, dar tu n-ai fi bănuit, ai fi gîndit că mîțele torc […]

Contrastul între lumea oamenilor și cea a pisicilor se simte încă de la început, încă din numele iubitei lui Siegfried, care este strigată cît se poate de banal de către Otto, pentru că acesta nu știa că adevăratul ei nume este unul demn de o regină. Continuă de-a lungul romanului, cînd Siegfried scrie pe spatele fotoliilor povestea lui, a Manastamirflorindei și a puilor lor, precum și pe a stăpînului, Elenei și puiului lor, cronică pe care stăpîna nu o înțelege, pe care o acoperă cu huse rezistente.

Din documentările riguroase ale motanului aflăm despre cîntul pisicesc și cîntul omenesc și vedem cum Siegfried este mult mai nobil decît un om, necoborîndu-se la nivelul nostru, alegînd să nu interpreteze greșit un cînt care nu a fost menit să fie înțeles de o altă specie.

[…] pielea lor e umezită de rouă, văd încolăciri, arcuiri, răsuciri, aud scîncete moi, șoapte, alinturi, poate bucățele de cîntec, nu mi-ar fi greu să zic, răzbunător, că oamenii miorlăie și torc.

România lui Carol I este magnific recreată prin ochii străinului Josef, prin prisma căruia aflăm și povestea unei familii în umbra căreia stă mereu loialitatea pentru principele care va deveni rege. Motanul Siegfried este pentru Josef ceea ce e dentistul pentru Carol: o ființă recunoscătoare și fidelă, dispusă să își sacrifice dragostea și viața pentru stăpîn. Fragmente de ficțiune istorică a țării alternează cu bucățele din viața lui Josef și a familiei sale, dar și cu viziunea unică a motanului asupra vieții, familiei, iubirii, loialității.

În Zilele regelui, iubirile motanului mi-au dat fiori. Trăirile lui sunt intense, pure, oneste, un adevărat exemplu. Îl doare să lase pisica tărcată în urmă, dar acceptă, de dragul stăpînului său. Îi este recunoscător lui Otto pentru că o aduce pe Manastamirflorinda în viața sa, iar lumea capătă sens cînd se aleargă cu ea prin casa lui Strauss. Emoția tatălui care își vede pentru prima oară puiul este cutremurătoare – fiecare moment care îl aduce pe Siegfried în prim-plan ne arată viața instinctuală, ne întoarce la origini.

Toate planurile se contopesc la finalul romanului, într-o scenă perfect construită, deopotrivă tristă și plină de speranță, unde un sacrificiu are drept consecință înțelegerea altuia, unde drumuri se despart pentru ca altele să se poată reuni. Se poate să fie doar o coincidență, un soi de butterfly effect neintenționat. Eu aleg să cred că a fost destinul.

zilele regelui filip florian poliromTitlu: Zilele regelui
Autor: Filip Florian
Editură: Polirom
Colecție: FICTION LDT
An: 2008
Pagini: 272
Găsiți cartea aici.

[…] pe urmă am cîntat încet, pe două voci, să nu te superi, frizerule, dar tu n-ai fi bănuit, ai fi gîndit că mîțele torc, am cîntat și am deschis ochii, rînd pe rînd, ochi în ochi, verdele ei era de necuprins, ca lanurile primăvăratice pline de popîndăi, pace ție încă o dată, bunule Otto, vrăjitorule, căci ești un vrăjitor și tot ce s-a petrecut a fost o vrajă, șapte zile prin care s-au perindat șase nopți le-am trăit în dezmierdări, ne-am tăvălit pe covoare și ne-am topit, ne-am suit pe mese, pe dulapuri și pe cufere, căutînd alinturi și odihnă, am căzut într-un rînd, de pe cuptor, dar ne-am prins la loc, iute, cu labele din față încolăcite, cu cozile la fel, a mea albă cu un smoc negru, a ei neagră cu un punct roșcat, ne-am desfătat în patul iubitului meu stăpîn, pe îndelete, strecurați sub cuvertura moale, ca să fie întuneric și să ni se pară că lumea întreagă suntem noi […]

surse foto: 1, 2