Aveam frageda vârsta de 8 ani când am intrat pentru prima dată în contact cu Festivalul Enescu. De ziua mea, una dintre prietenele mamei mi-a facut cadou un bilet la concert. Nu mai țin minte nici interpretul pe care l-am ascultat, nici compozitorul. Singurul lucru de care îmi mai aduc aminte că pe atunci Yehudi Menuhin, discipolul lui Enescu, încă mai trăia și a fost prezent în acea seară la Sala Palatului.

Relația mea cu muzica simfonică a început destul de devreme. Părinții mei aveau un pick-up la care ascultam povestea motanului încălțat, dar și Mozart și Beethoven. Adoram în special Simfonia a 6-a, Pastorala, pe care mai târziu am regăsit-o în desenele animate numite „Fantasia” de la Disney. Desigur, receptarea muzicii clasice era altfel la vârsta respectivă, cu mult diferită de cea de acum. Dar pe măsură ce timpul a trecut, atitudinea mea s-a transformat și ea. Iar Festivalul Enescu a contribuit mult la această transformare. Festivalul e un fenomen în sine. Dar la rândul lui face parte din peisajul muzical bucureștean, demn de marile metropole europene în opinia mea. Mai ales în ultimii ani, de când nu mai locuiesc în București, ci în orașe mai mici, mersul la Ateneu, la concertele clasice, a devenit una din cele mai mari plăceri bucureștene.

În preajma Festivalului Enescu, orașul se transformă și ni se reamintește, din păcate doar o dată la doi ani, unul dintre principalele motive pentru care a fost comparat de atâtea ori cu Parisul. Acea efervescență, atmosfera pe care o simți când intri în Sala Palatului alături de atâția alți iubitori de cultură, îngrijiți și frumoși, nu se poate descrie în cuvinte. Îmi place să merg la Ateneu oricând în timpul anului. Acolo am ascultat câteva concerte fantastice, printre care faimosul Concert nr. 2 pentru pian și orchestră al lui Rahmaninov și Cavalleria Rusticana a lui Pietro Mascagni (pe care acolo am auzit-o pentru prima oară), sau Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră al lui Paganini. Toate sunt legate între ele. În mintea mea, aceste spectacole alcătuiesc totalitatea experiențelor muzicale autentice pe care le-am strâns în sălile de concert bucureștene. Ascultatul muzicii la boxe, acasă, e una. Cel în sala de spectacol e pe altă treaptă. Amândouă produc plăceri imense, fiecare în felul ei. În sala de spectacol, cel puțin atâta timp cât instrumentele prind viață, nu există nimic altceva, poate doar propriile gânduri. Parcă lumea din jur s-ar șterge, deși e greu să nu admiri de fiecare dată superbele picturi de pe pereții Ateneului. Mersul acolo e o experiență unică, însă atmosfera specifică Ateneului ajunge la un apogeu în timpul Festivalului. În mod clar, Festivalul Enescu e una din cele mai mari realizări ale noastre pe plan cultural. Prin el avem ocazia să demonstrăm Europei cât de mult îi aparținem și câte avem de oferit. Pentru o perioadă, suntem din nou în centrul atenției, în focarul creației, iar complexele noastre de inferioritate față de Vest dispar.

Dar nu e numai asta. Pe lângă gloria și strălucirea sălilor de spectacol și interpreților de talie mondială, mai sunt și micile noastre victorii interioare. Revelațiile care vin atunci când te aștepți mai puțin, tocmai când privești lumina bătând pe o vioară sau ești înfiorat și uimit până la lacrimi de frumusețea care se ivește din suprapunerea anumitor note. Până la urmă, muzica ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Cu întuneric, cu lumină, disperare și joie de vivre. Le doresc tuturor foștilor, viitorilor și actualilor spectatori ai Festivalului cât mai multe asemenea momente.

Din păcate, anul acesta nu am putut fi prezentă la Festival, însă articolele dragilor colegi din echipa societatesicultura.ro m-au însoțit permanent și mi-au permis prin cuvintele lor să trăiesc și eu, de la distanță, magia enesciană.

sursa photo