Simplu: șapte!

Câte vieți terestre alcătuiesc o viață adevărată?… Șapte!… De ce tocmai șapte? O, Doamne, Doamne, de ce șapte ? Dar pentru că șapte e numărul sfânt! A fost sfânt întotdeauna, în toate sufletele![1]

Mă gândesc de ceva vreme să scriu despre șapte. Am început, am scris și am șters, am reformulat și am notat idei. Dar de fiecare dată simțeam că pierd ceva, că nu găsesc începutul. Și-apoi, ce să scriu și ce să las deoparte? Am luat o pauză și mi-am dat seama că singura soluție e să îl prezint fără reguli, că esența lui stă tocmai în subiectivitatea umană.

Totuși, oare cum îl poți descrie pe șapte? Este un număr natural, impar, prim, aveți dreptate. Acum știu că matematicienii sunt mulțumiți parțial… sau în totalitate revoltați! Dar pentru a te face înțeles și de către toți ceilalți, ce poți spune despre el? Dacă era o literă, de exemplu G, am fi spus că e a șaptea literă a alfabetului. Dar despre 7 nu poți spune că este a G-a cifră. Cum îi explici unui copil însemnătatea sa? Poate doar punând laolaltă trei mere, trei flori de castan și un fulg de nea. Sau două creioane cerate și cinci zmeie în vânt. Despre orice ar fi vorba, totalul este același: șapte.

Recunosc, întotdeauna mi-a plăcut șaptele – mai puțin în carnetul de note, dar aici de vină este perfecționismul. Poate pentru că sunt născută în luna a șaptea. Mi-a plăcut și îmi place fără a deveni superstiție – nu îl joc la loto și nici nu îl folosesc drept variantă de răspuns la testele grilă. Îmi place doar într-un mod naiv și ilogic, la fel cum se întâmplă cu un om pe care îl îndrăgești din prima clipă în care îl zărești – nu știi dacă vă veți revedea sau ce veți fi unul pentru celălalt, dar asta nu îl face deloc mai puțin simpatic.

Istoria și miraculosul s-au împletit mereu în jurul lui. Despre cele șapte minuni ale lumii nu știm dacă au existat toate cu adevărat, alegem interpretări și posibile descoperiri arheologice care să le confirme existența. Însă certitudinile ne lipsesc cu desăvârșire și asta ne e suficient ca să rămânem captivi fascinației pentru ele. Apoi, șapte e despre un oraș cu piețele sale și o fântâna magnifică, devenind numitor comun între colinele și vechii regi ai Romei. Fără a mai fi nevoie să menționăm că șapte era cifra care simboliza divinitatea la vechii egipteni.

Tot șapte e cel care ne împarte timpul. Minutul are 60 de secunde, dar săptămâna are șapte zile. Șapte zile în care alergăm unii cu ceilalți, unii pentru ceilalți și tot mai des unii după ceilalți. Și când alergi atât de mult, săptămâna trece repede: nu simți oboseala pentru că fuga asta îți asigură realizări și obiective atinse; și chiar de simți oboseala, măcar ea îți acoperă singurătatea. E ca zăpada peste brazda semănată cu grâu. Dacă ești norocos, în a șaptea zi ai parte de odihnă, respiri și te bucuri. Dar e deja seară, a doua zi începe o nouă săptămână și nu poți să nu te întrebi: oare de ce am grupat zilele câte șapte? Și, deși rar recunoști cu voce tare, zâmbești și știi că e vorba despre a avea mereu șansa unui nou început. La fiecare șapte zile trăite.

În vremuri mai apropiate nouă, găsim numărul în cinematografie. E Agentul 007, e mister și acțiune, e binele care biruiește răul, devenind sinonimul celui care a fost – până la apariția filmelor cu roboți sau vampiri – modelul eroului modern: James Bond.

Cât despre șaptele cu valențe literare, auzim despre el din copilărie, când o cunoaștem pe Albă ca Zăpada. Dar nu piticii m-au convins să scriu de data asta, ci Adam și Eva – opera lui Liviu Rebreanu, bineînțeles.

Romanul e marcat spațio-temporal încă din primele pagini de cifra șapte, drama inițială având loc la șapte seara, în Strada Albă No.7, fiind vorba de noaptea ce precedă ziua a șaptea, din luna a șaptea. Apoi, pornind de la principiul că o viață omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întâlnirea bărbatului cu femeia, cititorul e purtat printr-o serie de lumi, prin istoria nu doar a omenirii, în general, ci și a sufletului. O călătorie cu destinații diverse, al căror numitor comun e cel mai puternic element ce putea fi găsit: dragostea. Acea dragoste coup de foudre care împlinește și macină simultan, care izbucnește pentru a fi regăsită în concret în roman peste alte șapte zile:

Era o dimineață de mai când a întâlnit-o, întâmplător, pe o stradă plină de lume. A recunoscut-o înainte de a se apropia de dânsa, deși n-o mai văzuse niciodată. De câteva zile inima lui o aștepta și o căuta. Și a găsit-o printre miile de oameni indiferenți. I-a zărit întâi ochii verzi cu luminile calde și moi. S-a cutremurat până în temeliile ființei lui, ca și când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieții. Apoi li s-au încrucișat  privirile și din uimirea ei a înțeles că și ea l-a recunoscut, deși nu l-a mai văzut niciodată. Mergea la brațul unui bărbat străin, dar Toma simțea cum inima ei rămânea în urmă lângă inima lui.

Astfel începe totul. Rezultatul e un omagiu iubirii și cifrei șapte, e cartea pe care și Rebreanu o declară a fi cea mai dragă sufletului său:

(…) pentru că într-însa e mai multă speranță, dacă nu e chiar mângâiere, pentru că într-însa viața omului e deasupra începutului și sfârșitului pământesc, în sfârșit, pentru că Adam și Eva e cartea iluziilor eterne…[2]

Poate că șapte nu e cu nimic mai special decât celelalte numere. Până și eu puteam paria că zecele aduce mai mult a perfecțiune. Dar 7 e oblic în apariție și astfel îmi pare suplu și elegant. E despre începuturi și despre ideal. Și nici măcar nu mai țin minte cum l-am descoperit, pentru că adevărata descoperire mi-a oferit-o el, apoi: prin șapte am descoperit ochii verzi.