Ziua de întâi ianuarie 2014 reprezintă o dată importantă pentru românii aflați în căutarea unui nou job prin care să-și facă viața mai bună. Conform protocolului de aderare a României se prevede ca forța de muncă din România să aibă acces liber pe piețele țărilor UE abia la cinci ani după aderare, deci la 1 ianuarie 2012. Prin derogare de la această prevedere, unele state, ca Germania, Olanda sau Marea Britanie, au decis să prelungească restricția pentru muncitorii români cu încă 2 ani[1]. Astfel că din prima zi a anului 2014 românii, dar și bulgarii vor avea libertate totală de circulație în întreaga comunitate europeană.
În acest context, cu cât ne apropiem mai mult de deadline, cu atât mai mult apare în presa internațională o stereotipie deranjantă vizavi de muncitorii români. Aceștia sunt desenați ca fiind niște lăcuste care vor veni să ia locurile de muncă ale localnicilor, iar despre cei care nu-și vor găsi un job se spune că vor sta pe borduri la cerșit sau că le vor da în cap oamenilor. Această idee a fost combătută de Ambasadorul României la Londra, Ion Jinga, care printr-o scrisoare trimisă către tabloidul britanic The Telegraph a dorit să demonstreze beneficiile mutuale ale intrării pe piața de muncă britanică a românilor și bulgarilor[2]. Tot în articolul din tabloidul britanic, domnia sa a vorbit și despre cazul unei românce care este chirurg şi care muncește în Marea Britanie încă din 2005. Aceasta i-a scris diplomatului că nu întâlnise rasism în Marea Britanie până la începutul anului 2013, când conaționalii noștri au început să devină subiectul denigrării presei britanice.
Toate aceste lucruri îi întristează și afectează și pe cei rămași în țară. De multe ori, când se întâmplă ceva neplăcut, aud expresia „ne merităm soarta”. Și totuși, nu ne aflăm într-o situație atât de rea precum ne fac alții să credem. În acest sens am dorit să fac o comparație cu anul 1913. De ce 1913? În primul rând din motive simbolice. 2013 minus 1913 egal 100 de ani. Dar și pentru că 1913 reprezintă ultimul an de dinaintea Primului Război Mondial, când ne place să credem că lumea era „altfel”. Însă cel mai important motiv este acela că România în 1913 părea a fi the rising star, statul cu cea mai mare ascensiune din Europa de Est, din mai multe motive.
În 1913 se încheia Al Doilea Război Balcanic, în care protagoniști au fost Bulgaria, respectiv Serbia și Grecia, iar România a avut cel mult un rol secundar. Însă tratatul de pace adiacent sfârșitului războiului a fost semnat la București, iar din pricina statutului special din punct de vedere geopolitic de care se bucura țara noastră, în componența României a intrat zona de sud a Dobrogei, cunoscută sub numele de Cadrilater. Putem spune că România, în acel an 1913, era o mică putere regională. Nostalgicii vremii susțin că România de azi nu mai are nicio putere militară și niciun fel de influență asemănătoare perioadelor antebelice și interbelice, însă țin să le amintesc acestora faptul că astăzi țara noastră are prin apartenența la NATO cea mai mare garanție de securitate din istoria ei, iar prin afilierea la Uniunea Europeană cel mai mare potențial de dezvoltare economică.
Anul 1913 este special și pentru un alt capitol cu care noi românii ne mândrim: aeronautica. Zilele acestea, mai exact pe 13 septembrie, s-au comemorat 100 de ani de la decesul marelui inginer, inventator român și pionier al aviației române și mondiale, Aurel Vlaicu. Acesta, într-o încercare de a traversa munții Carpați, a murit în prototipul său Vlaicu II în apropiere de Câmpina[3]. Cu 10 ani înainte, la 17 august 1903, un alt aviator român, Traian Vuia, breveta primul aeroplan – automobil, cu care avea să efectueze trei ani mai târziu primul zbor autonom din lume realizat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu mijloace proprii de bord. În cinstea acestei realizări, la Montesson în Franța, unde a avut loc acest prim zbor, a fost recent realizată o placă memorială în onoarea marelui inventator român[4].
Tot o contopire româno-franceză este și proiecția din 2013 a exemplului cu aeronautica. Voi schimba un pic registrul, rămânând în zona mijloacelor de transport, dar axându-mă pe automobile. Mașina națională Dacia reprezintă brandul cu cea mai mare creştere a vânzărilor din Europa[5]. Pe o piață în care cererea de autovehicule scade, proiectul low budget al producătorului francez Renault își continuă ascensiunea fulminantă. Nu știu despre voi, dar când mergeam cu tata pe șoselele Europei și vedeam câte o Dacie, indiferent de proveniența numărului său de înmatriculare, claxonam ca nebunii și făceam cu mâna. Și am avut oportunitatea să claxonăm de foarte multe ori de la Varșovia și înapoi. Deci, la o scară mai redusă, aşa cum românii erau făcuți fericiți de măiestria unor mari ingineri ai aerului ca Aurel Vlaicu sau Traian Vuia, la fel românii de azi se pot bucura de faptul că toţi europenii, chiar şi nemții, cumpără mașinile noastre românești ca pâinea caldă.
Ar mai fi apoi o similitudine interesantă. În 1913 se năștea „pasărea măiastră” a muzicii românești, Maria Tănase. Interpreta rămâne și astăzi una dintre cele mai frumoase voci ale României, impresionând auditoriul atât pe plan național, cât și internațional[6]. Pe lângă vocea ei de aur, nici frumusețea exterioară nu era mai prejos. După cum bine știm, cel puțin noi bărbații români, fetele noastre sunt printre cele mai atrăgătoare din lume. Aceleași fete domină și în 2013 topurile internaționale de muzică, fie că vorbim de Inna sau de Alexandra Stan. Şi că tot veni vorba de muzică, cum putem să nu ne mândrim cu Festivalul George Enescu? Acesta a atras peste 120.000 de spectatori, din care cel puţin un sfert au fost străini! Din pricina acestui succes, există şanse ca Festivalul ce poartă numele marelui muzician român să devină brand de ţară.
Bun, poate că argumentele mele sunt puerile și profund neacademice. Însă am vrut să arăt de ce românii nu sunt așa cum îi portretizează presa internațională. Din păcate suferim din cauza unor stereotipii specifice naturii umane. Dacă un câine omoară un copil, automat toți câinii trebuie eutanasiați. Așa și cu românii: dacă unul a fost hoț sau cerșetor, toți sunt hoți și cerșetori în opinia străinilor; chiar și doctorii care îi tratează de boli, studenții care vin și muncesc și tot învață mai bine decât progeniturile lor, sau agricultorii care fac ceea ce străinii au considerat cu superficialitate nedemn de ei. Nu vorbesc despre întregul popor britanic, francez, german, etc atunci când fac această constatare, ci despre aceia care se hrănesc din aceste stereotipii. Și rog toți românii să nu mai fie pesimiști. Când sunt condamnaţi în fel şi chip de presa țării care îi găzduiește, să dea drumul pe un canal internaţional de muzică și să o asculte pe Inna sau să se uite pe geam și să numere Dacii. Dar, mai ales, să se gândească la faptul că „e cetățean european și are drepturi”.
Cu respect și o doză puternică de patriotism,
Eduard Popa.