Un titlu îndrăzneț pentru o piesă de teatru pe măsură. Dacă ne gândim că în zilele noastre dezmățul se desfășoară în orice domeniu al societății, iar lipsa bunei cuviințe este de multe ori la ordinea zilei, încât avem impresia că nu mai e „în trend”, atunci „O piesă deșănțată” este o bună ocazie de a ne relaxa urmărind jocul unor personaje parcă desprinse din propria noastră viață, care ne îndeamnă la o privire retrospectivă asupra societății în care trăim și, implicit, asupra propriilor noastre vieți.
Cea mai recentă reprezentație a acesteia a fost la jumătatea lunii octombrie, în Godot Cafe-Teatru, din distribuție făcând parte Marius Manole, Ilinca Manolache, Radu Iacoban, Andrei Huțuleac și Lia Bugnar (de asemenea scenarista piesei). Aceștia au pus în scenă o piesă despre dragoste, cu fermecul, nenumăratele și întortocheatele ei năstrușnicii, dar și cu indicii politice, sociale și psihologice.
Fiindcă este în primul rând o piesă despre cuplu, problemele iubiților sunt cele care fac regula acesteia, iar personajele se rotesc, până când găsesc, ajunși la exasperare, o manieră de a ieși din cercul vicios în care s-au blocat. Astfel, este vorba de un cuplu matur (Ela și Mihu), fiecare dintre soți fiind căsătorit a doua oară. Monotonia fiind reciprocă – mai cu seamă cea sexuală – cei doi se hotărăsc să invite un alt cuplu pentru pentru a… readuce la viață pasiunea, împreună. Doar că ceilalți doi soți (Mira și Niki) sunt încă dominați de pudoarea de a face sex. După ce primul cuplu își primește musafirii cu mari speranțe, îi găsim pe toți patru bând vin și mâncând crănțănele. Nimeni nu se așteaptă la lucrurile pe punctul de a se întâmpla.
Pe parcurs, aflăm că în fiecare cuplu există un timid, care este de fapt o „bombă” sexuală și un dominator, fiind și cauza problemelor din cuplul din care face parte. În scenă intervine și un hoț de timbre, care dezlănțuie o furtună în sufrageria Elei, după ce distruge așteptările fiecăruia, inclusiv pe ale lui, iar apoi le reaprinde în mod surprinzător. Fiecare individ își spune oful cu un patetism simpatic, fiecare se ia la harță cu un altul, fiecare își pretinde dreptatea, acolo unde fiecare este diferit și dorește ceva anume. Anarhia ia culmi politice, când hoțul urlă, apărându-și dreptatea:
Furtul e singurul sport în țara asta unde se respectă regulile!
Într-adevăr, înțelegem ulterior partea sa de dreptate și, în fond, înțelegem că fiecare este onest în inocența sa, doar că, pus în alteritate, împreună cu ceilalți, întâmpină obstacole și nu mai reușește să se adapteze decât atunci când este pregătit să fie onest și „să pună cărțile pe masă”.
Este, așadar, un spectacol fermecător, care angajează la introspecție și fără a avea un subiect de o profunzime deosebită; piesa vrăjește prin interpretarea actorilor, precum și prin naturalețea desfășurării – ruptă parcă dintr-o pagină a unei întâmplări contemporane, de pe teritoriul României. Și nu avem decât a ne bucura – publicul râde și se simte comfortabil în preajma unui extaziat după broaște țestoase, a swingerilor sau a căsătoriților virgini, iar actorii conturează și colorează totodată un tablou al unei societăți diverse, care sfârșește prin a-și rezolva problemele prin toleranță și interacționare.
A!… și , ce credeți, reușesc până la urmă tinerii neliniștiți să pună în practică motivul pentru care s-au adunat?