Cred în puterea inspirației, a luminii pe care ceilalți o creează în jurul nostru. Cred în exemplu, ca un om care știe să admire, nu să venereze. De multe ori oamenii se împart în două tabere – cei care aleg modele pe care să le urmeze și cei care cred că sunt unici și că nu au nevoie să își ridice privirea spre nimeni. Eu cred în a treia teorie – suntem unici pentru că avem libertatea de a ne alege modelele și a alege ce e mai bun și mai frumos din ceea ce acestea fac.
Când m-am gândit la rubrica aceasta – Inspirational Sessions – a fost tocmai pentru că sunt atât de mulți oameni pe care îi putem admira, de la care putem învăța încât e păcat să nu știm de ei. Da, am vorbit despre Oana Pellea, Raed Arafat sau Octavian Paler, dar am povestit și despre Eleanor Longden, Christine Rabette și Pico Iyer, oameni minunați prin ceea ce fac și emoția pe care o transmit.
M-am tot gândit să scriu acest articol despre discursul Majestății Sale Regelui Mihai I în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României, din 25 octombrie 2011. M-am gândit că poate cea mai bună ocazie ar fi fost vineri, când Majestatea Sa a împlinit 92 de ani. Și totuși, nu sunt o monarhistă de ocazie, cum devin mulți în mai sau în octombrie. Dar nu despre monarhie este acest articol. Nici despre cum ar fi fost, nici despre reinstaurarea ei. Nu suntem încă pregătiți să ne fie bine cu noi înșine.
Este o pledeoarie pentru respect. Respect față de trecutul nostru, față de istorie și pentru toți oamenii care au murit în toate zilele de ieri pentru ca nouă să ne fie mai bine. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Românie care îl respectă pe Regele Mihai. Nu pentru că reprezintă un capitol important al trecutului nostru, nu pentru că are 92 de ani și este istorie pură. Ar trebui să îl respectăm pentru că avem nevoie de acest simplu om care încă mai crede în noi, care a acceptat cu umilință și curaj să stea departe de țară, care a uitat că l-am izgonit și după aproape 50 de ani de exil. [1] Dar s-a întors oricum. Și ne-a iubit și mai tare.
Discursul de acum doi ani este o lecție de istorie, de diplomație, de iubire.
Ultimii douăzeci de ani au adus democrație, libertăți și un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, își împlinesc visele și încearcă să-și consolideze familia și viața, spre binele generațiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii. […] România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile și aeroporturile moderne sunt parte din forța noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Școala este și va fi o piatră de temelie a societății.
Eu cred în monarhie. Și regret că atunci, în 1992, nu s-a găsit soluția pentru reinstaurare. Era momentul. Poate nu am fi fost mai bogați, dar am fi fost mai demni.
Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!
[1] Prima revenire din exil urma totuşi să aibă loc, în decembrie 1990, însă marcată definitiv de semnul fiascoului. La 25 decembrie 1990, membrii familiei regale aterizau în România pe Aeroportul Otopeni, cu paşapoarte daneze. Autorităţile le acordaseră o viză de 24 de ore, însă, în drum spre Curtea de Argeş, forţele de poliţie au organizat o ambuscadă pe Autostrada Bucureşti – Piteşti. Regele Mihai şi suita sa au fost duşi sub escortă armată pe Aeroportul Otopeni. Şi de acolo, expulzaţi. (sursa – Adevărul)