Monsieur, quand le doigt montre le ciel, l’imbécile regarde le doigt. (Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, le petit garçon au Sacré Coeur à Nino)
Trăim într-o lume în care mâncăm pragmatism la micul dejun, bem griji în loc de cafea, sărim de multe ori peste prânz în goana după bani și savurăm oboseală la cină cu niște garnitură de alte griji. Câteodată parcă nici nu mai avem timp să zâmbim cu adevărat sau să ne oprim pentru câteva minute din luptat pentru o cană caldă de visare într-o zi cu soare. Lăsăm ploaia să ne întristeze și ne plângem în avans, chiar înainte ca grijile cotidiene să înceapă cu adevărat.
Și ne mai întrebăm de ce suntem o țară de oameni triști, când afară nu se mai duc războaie, tehnologia ne este practic cea mai bună prietenă și am putea avea aproape tot ce ne dorim dacă am înceta pentru o clipă să ne plângem. Și cum ar fi să ne alegem o zi în care să fim visători, să lăsăm deoparte tot negativismul și să râdem în hohote de ziua precedentă în care ne-am simțit ultimii oameni de pe pământ? Sau să credem în lucruri mărunte ce ne fac să zâmbim și să apreciem și altceva decât abilitatea smartphone-ului de a ne alunga din plictiseală?
Acestea au fost primele gânduri după ce am văzut și revăzut filmul Le fabuleux destin d’Amélie Poulain (r. Jean-Pierre Jeunet, 2001). Atât de complex, deși în aparență simplu, filmul devine complicele celor mai sensibile trăiri ale fiecăruia dintre noi, trăiri exprimate prin lucruri minuscule care, deși par a nu avea nicio însemnătate, în lupta cu teama de a ne depăși pe noi înșine au însemnătatea cea mai mare.
Si Amélie préfère vivre dans le rêve et rester une jeune fille introvertie, c’est son droit. Car rater sa vie est un droit inaliénable. (Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, le narrateur)
Amélie Poulain trăiește într-un univers creativ, nelimitat, e capabilă să îşi imagineze imposibilul doar pentru a-i face pe alții fericiți și găsește cele mai inventive soluţii pentru problemele celor din jur. Un personaj altruist care reușește să aducă bucuria în locurile cele mai ascunse, în viețile unor oameni a căror speranță în mai bine pare zadarnică. Ca și cum rolul său cel mai mare este de a căuta cu orice preț rezolvările frământărilor altora, Amélie își ascunde de fapt în împlinirea celorlalţi teama de a se autodepăși. Visătoare, dar lașă când trebuie să-și înfrunte propria realitate, în Amélie se declanșează o luptă cu ea însăși în momentul în care se îndrăgostește de Nino, un personaj la fel de special. Farmecul acțiunii capătă începând cu această secvență proporții extraordinare, în care umorul se îmbină cu încercarea personajului principal de a-și câștiga dreptul la fericire. Și reușește să o facă prin creativitate și inteligență, punând în practică cele mai ingenioase idei ce mențin treaz suspansul până la final. Desigur, lupta nu este deloc ușoară și, prin sintagma Cel mai mare dușman al omului este el însuși, Amélie se află, nu o singură dată, în fața neîmplinirii pe care ulterior o depășește, având parte de minunatul final fericit.
Sans toi les émotions d’aujourd’hui ne sont que la peau morte des émotions d’autrefois. (Le fabuleux destin d’Amélie Poulain, Hipolito)
Simplitate, un scenariu inegalabil, minunata interpretare a lui Audrey Tautou în rolul lui Amélie, secvențe memorabile pline de umor, soundtrackul compus de Yann Tiersen, toate ajută la realizarea unui film grozav în care limita dintre realitate şi visare nu există, iar zâmbetul este obligatoriu. Și, da, este genul de film numai bun de savurat pentru a uita de griji câteva momente, pentru a ne binedispune, pentru a visa, dar mai ales pentru a ne aminti că lucrurile simple deschid o mulțime de perspective, toate cu infinite posibilităţi.