Uneori alegem cărțile după copertă. Sau după titlu. Alteori în funcție de preț. Sau de gen. Totuși, când oamenii cărora le porți un profund respect îți recomandă o carte, nu ai îndoieli, ci doar certitudini. Știi că trebuie să o ai, să o deschizi, să te bucuri de fiecare literă, pentru că omul tău ți-a vorbit despre ea cu un motiv. Și tu știi că omul tău nu are cum să dea greș.

Privind cu reticență spre autorii americani, pentru că nu i-am cunoscut suficient de bine, poate și din vina unor prejudecăți mai vechi, am deschis Flori pentru Algernon, a lui Daniel Keyes, cu timiditate, neanimată de vreo sete nebună sau de dorința cunoașterii universului său literar. Dar omul meu mă știa. Așa că am perseverat, iar restul drumului a fost așa cum îmi place mie: captivant, emoționant, convingător, sublim.

Cartea are ca principală temă depășirea orizontului cunoașterii și consecințele pe care le atrage aceasta după sine. Cel puțin, în cazul lui Charlie Gordon, un retardat mintal de 32 de ani, și în al șoricelului alb Algernon, ambii supuși unui experiment științific de corectare a creierului, prin sporirea artificială a inteligenței. Pentru că experimentul se dovedește un real succes în ceea ce-l privește pe Algernon, care învață să rezolve situații-problemă, reușind astfel să câștige orice competiție cu Charlie, doctorii Nemur și Strauss, coordonatorii proiectului, hotărăsc să-l opereze pe creier și pe tânărul Gordon.

Înainte de operație însă, în cadrul experimentului, acesta trebuie să-și consemneze activitățile, gândurile și trăirile interioare, într-un raport de progres, un fel de jurnal, în care constă, de fapt, cartea. Primele pagini, așadar, îl reprezintă pe Charlie cel prost, a cărui unică dorință e să devină deștept și să înțeleagă lumea în care trăiește. Regăsim un Charlie stângaci în exprimare, cu mintea înceată, cu grave probleme de scriere și cu o viziune infantilă asupra vieții.

Rapor de progrs 1 3 matie

Io vrea să fi deștept. Numele meo ie Charlie Gordon. Lucrz în brutaria Donners. Am 32 de an și zioa mea ie pesteo lună. Leam zis lui Dr Strauss și prefesor Nemur că nu scri bine da iei zice nui nimic zice să scri așa cum vrbesc și cum scri copuneri la clasa lu dra Kinnian dela centru dela colegiu beekmin pentr adulț întârziaț unde merg sănvăț 3 ori pe saptmâna în timpu meo liber.

Oricât de durereroasă e situația lui Charlie, și e crâncenă uneori, rapoartele lui de progres de dinainte de operație dezvăluie treptat un suflet cald, sincer, care observă lucrurile din jurul său într-un mod unic. Inocența lui, improprie unui adult obișnuit de 32 de ani, precum și felul în care percepe oamenii și societatea sunt uneori haioase, scoțându-l la iveală, mai mult decât pe Charlie cel prost, pe Charlie cel bun, cel curat sufletește, cel simplu, cel empatic.

Prof Nemur a zis da dece ai vrut tu așa sănveț să citeșt și să scri. Iam zis că toată viața așa am vrut să fi deștept nu prost și mama tot timpu mea zis săncerc sănvăț așa cum îmi zice și dra Kinnian dai foarte greu să fi deștept.

flori pentru algernon daniel keyesÎncurajările pe care cei din jurul său i le oferă, înainte de operație, îi dau lui Charlie sentimentul că are prieteni, că schimbarea în bine la care visează el e o dorință a tuturor. Deși speriat, el e atât încrezător, dar și profund convins că un coeficient mai mare de inteligență îi va aduce și mai mulți prieteni, dar și admirație, respect. Deși nu știe nimic despre familia lui, cu excepția faptului că ea există, aceasta reprezintă încă unul dintre motivele pentru care Charlie este de acord să fie supus experimentului, testat până la momentul respectiv doar pe animale. A fi prost reprezintă, în viziunea adultului întârziat, supremul argument de condiționare socială și probabil că Charlie, oricât de mare ar fi neștiința în care trăiește, își dă seama de un adevăr general valabil, frecvent în societățile umane din toate timpurile. Lumea râde de proști, fie ei oameni diagnosticați medical sau doar oameni needucați, neînvățați, inculți. Uităm, de foarte multe ori, că a putea comunica în orice mediu social e un semn de inteligență. Preferăm să evităm oamenii pe care-i considerăm inferiori, pentru că e mai comod, dar și pentru că avem senzația că ne-am putea prejudicia în vreun fel imaginea.

Din aceste motive, dar și stimulat de ideea că ar putea salva și alți oameni ca el de la pieirea socială, Charlie suferă intervenția chirurgicală pe creier, care-i va mări I.Q-ul de 68 la unul comparabil cu cel al unui geniu.

Dacă operațiia iese bine și sunt deștept poate cosă găsesc pe mama și tata și sora și să vadă toț. Măi băete ce sor mira să mă vadă deștept ca ei și sormea. Prof Nemur zice că dacă merge bine și ține tot așa iei o să facă și alț oameni ca mine deștepț. Poate oameni din toată lumia. Șa zis catunci io fac ceva mare pentru ștință șam să fiu renumit ți osă scri numele meo în cărț. Numănteresează așa mult să fi renumit. Vreau numa să fi deștept ca alț oamen casă am preteni mulț care să le placă de mine.

Operația funcționează. După o vreme, Charlie cel prost rămâne aparent în urmă. Mintea lui devine tot mai rapidă, reține tot mai ușor, citește tot mai diversificat și mai normal, iar felul de-a scrie i se îmbunătățește în mod evident. Nefericirea apare însă când Charlie-geniul se lovește de realitate și când amintirile, de care nu fusese niciodată conștient, încep să-i revină în memorie. Realizează cu durere că toți cei pe care îi considerase prieteni nu făceau nimic altceva decât să se amuze pe seama lui, că glumele la care râdea cu ei, erau, de fapt, despre el. Momentele în care fragmente din memorie i se declanșează involunar devin tot mai frecvente și aduc cu ele imagini crude: Charlie Gordon batjocorit de  băieți mai mari într-un gang întunecat, Charlie Gordon bătut, Charlie Gordon speriat de țipetele unei mame care se încăpățâna să creadă că are un fiu normal, Charlie Gordon privind un tată resemnat, Charlie Gordon jignit de sora mai mică.

Charlie-geniul uită repede cuvintele doctorului Strauss:

Cu cât devii mai inteligent, cu atât o să ai mai multe probleme. Creșterea ta intelectuală va depăși creșterea ta afectivă.

Într-adevăr, noul Charlie devine o ființă aspră, egoistă, ursuză. Îi privește cu superioritate nu doar pe colegii de la brutărie, ci și pe studenții de la universitate și chiar pe profesorii săi, pe care-i crezuse înainte un soi de zei. Când este nevoit să participe la conferința organizată la Chicago, în care este prezentat experimentul, precum și evoluția acestuia, Charlie se simte ca un exponat în cadrul unui spectacol ieftin de circ. Este nemulțumit de modul în care profesorii Strauss și Nemur vorbesc despre el de dinainte de operație, ca și cum nu ar fi fost un om cu un trecut propriu și cu sentimente caracteristice fiecărei ființe umane, ci doar o altă formă de viață. Despre Algernon crede același lucru, că e, ca și el, important doar pentru fructificarea succesului celor doi oameni de știință.

Conștient de faptul că nu-i fuseseră aduse la cunoștință toate urmările experimentului, își începe propriile cercetări și își dezvoltă propriile teorii, continuând să pășească prin viață cu aceeași pasiune pentru cunoaștere. Devine astfel un cititor însetat, pasionat de atâtea domenii încât ajunge să-i respingă, involuntar, pe cei din jurul său, care nu îl înțeleg, pentru că îi sunt net inferiori. În același timp, cercetările sale îl fac să descopere un adevăr crunt: că experimenul este reversibil. Lipsa de energie a lui Algernon, iar în cele din urmă moartea nu fac decât să-i confirme acest lucru. Speriat, având senzația că până și somnul îl împiedică să cunoască lumea, Charlie-geniul își dă seama că, în realitate, Charlie cel prost fusese mereu acolo, pândindu-l, acuzându-l într-un fel că îi luase, pe nedrept, sufletul, viața, prietenii. Privește cu furie spre un viitor iminent, despre care știe că-l va întoarce la el, cel de altădată.

Te rog… te rog… nu mă lăsa să uit cum să citesc și să scriu…

Avusese o șansă. Trăise viața cu adevărat. Cu glumele ei proaste, cu defectele ei, dar și cu micile ei bucurii. În momentul în care a presimțit căderea, își căutase deja familia. Dar, poate mai important, Charlie-geniul reușise să stea față-n față cu cea mai mare descoperire a sa: iubirea.

Nu ști dece numai sunt deștept și cu ceam grșit. Poatei așa fincă nam încercat destul sau cine va ma deociat. În orce caz sunt sigur că io sunt prima perseoană proastă din lume carea găsit ceva im portant pentru ștință.

În fața unui final cutremurător, rămâi o clipă mut, surprins de geniul unui autor american pe care te bucuri că l-ai întâlnit. Și, inevitabil, îți vine în minte un răspuns clar, fără să-ți fi pus măcar vreo întrebare: îl preferai pe Charlie cel inteligent. Preferai să-l vezi arogant, cinic, superior, agresiv, decât încătușat, din nou, în ignoranță. Pentru că, mult timp după ce închizi cartea, încă te macină faptul că nu-i poți dezaproba concluzia finală:

Iușor săai preteni dacă lași lumea sărâdă detine.

Titlu: Flori pentru Algernon
Autor: Daniel Keyes
Editură: Art
Colecție: YoungArt
An: 2013
Traducător: Dan Rădulescu
Pagini: 312

surse foto: 1, 2