Anul acesta, seria de spectacole de operă și balet a Festivalului Internațional George Enescu s-a deschis vineri, 6 septembrie, cu Otello, de Giuseppe Verdi, în regia Verei Nemirova.

Când s-a stins candelabrul, orchestra magnifică a Operei Naționale București, dirijată de Keri-Lynn Wilson (Canada), ne-a scos din realitate și ne-a introdus într-o lume în care aveam să ne petrecem aproape trei ore. Primejdia, suspansul, gelozia și luptele au fost marcate de o muzică precipitată, condusă cu mișcări precise de către Wilson. Bagheta ei se transforma însă într-o pană de pasăre în cădere când orchestra completa, în surdină, soliștii, corul Operei Naționale sau liniștea de pe scenă.

Libretul scris de Arrigo Boito, după Othello de William Shakespeare, aduce în centrul atenției iubirea și gelozia, râvna și ura, toate concentrate în relația lui Otello (Marius Vlad Budoiu) cu Desdemona (Iulia Isaev) și în uneltirile lui Iago (Ştefan Ignat), care-și dorea titlul de căpitan al flotei, deținut de Cassio (Cristian Mogoşan). Soliștii au fost, desigur, remarcabili, dar am găsit impresionant și faptul că în orice clipă, urmărindu-i pe cei din ultimul rând al corului, îi găseam trăindu-și cu desăvârșire rolurile. Un spectacol minunat, până la ultimul detaliu, unul care și dacă n-ar fi fost subtitrat ar fi transmis, netăgăduit, același mesaj, aceleași emoții.

Căderile au fost un leitmotiv vizual deosebit aseară – de la cortina roșie, diafană, care a dezvăluit decorul simplist la batistele care picau din cer, trei câte trei, umplând scena și sincronizându-se cu bagheta-pană a lui Wilson, la prăbușirile lui Otello și ale Desdemonei.

O operă simetrică, începută cu o sărutare, apoi încă o sărutare… încă o sărutare și sfârșită la fel, cu Desdemona realizând că el [Otello] se născuse pentru a sa glorie, eu pentru a-l iubi și cu Otello înțelegând tragedia lor și reunindu-se, chiar dacă într-o altă lume, cu cea pe care-o iubea.

Când s-a aprins candelabrul, publicul a rămas tăcut. Apoi soprana Iulia Isaev a ieșit, de mână cu Marius Vlad Budoiu, și sala s-a ridicat în picioare, strigând Bravo! și aclamându-i, rând pe rând, pe cei din cor, pe soliști, pe dirijoare (care a aplaudat și sărutat orchestra) și pe cei care au creat spectacolul. Momentul culminant m-a înfiorat: când Iulia Isaev, îmbrăcată în alb, a făcut o reverență desăvârșită, îmbrățișându-se, îmbrățișându-ne.

Iar când am ieșit de la spectacol, o linie de protestatari pentru Roșia Montană ne aștepta, cântând. Și-a fost un moment când, la fel ca-n sală, am simțit o emoție copleșitoare, văzând cum oameni îmbrăcați la patru ace aplaudă odată cu oameni în tricouri și pantaloni scurți. Un semn că, dincolo de toate scandalurile și nefericirile de care ne plângem zi de zi, magia există – în inimile și în aplauzele noastre.

Mai multe despre artiști puteți citi aici, iar programul întregului festival poate fi consultat aici.

Otello se va juca și luni, pe 9 septembrie, la Opera Națională București. Detalii aici.

sursa foto