Anul 2013 marchează două evenimente importante în peisajul muzical românesc: 100 de ani de la nașterea Mariei Tănase și totodată 50 de ani de la moartea acesteia.

Maria Tănase este personajul atât de adorat, dar și de controversat pe care l-am descoperit pe la 5-6 ani pe o casetă a bunicului. M-a vrăjit din prima clipă cu vocea ei încărcată de mister. Mi-au rămas întipărite în minte melodii precum Ciuleandra, Cine iubește și lasă, Mărie și Mărioară, Aseară ți-am luat basma, Bun e vinul ghiurghiuliu sau Mă dusei să trec la Olt. Îmi aduc aminte și acum primul lucru aflat despre ea, tot de la bunicul, și anume că era atât de apreciată încât a ajuns să cânte în fața președintelui american Franklin Roosevelt, care a fost fermecat de prestația ei. Probabil singurul motiv pentru care am reținut mica povestioară a fost faptul că ea îi cântase președintelui Ține, Leano, curu zvelt, cuvinte ce mi s-au părut amuzante la vremea aceea, dar și mai amuzante părându-mi-se acum, fiind capabilă să citesc în altă cheie titlul cântecului (Ține, Leano, cu Roosevelt).

Dat fiind faptul că pe 25 septembrie, acum 100 de ani, se năștea această privighetoare a cântecului românesc, am decis să scriu un articol dedicat ei, însă nu sub forma unei biografii (care poate fi găsită la prima căutare pe un browser), ci din perspectiva… dragostei, a dragostei care i-a marcat existența, a dragostei pe care a cântat-o și a blestemat-o deopotrivă cu o măiestrie desăvârșită, a dragostei dintre două genii, Maria Tănase și Constantin Brâncuși.

Această poveste neconvențională de iubire a început în anul 1938, la Paris, cu ocazia unei expoziții organizate de Dimitrie Gusti, unde cei doi protagoniști s-au întâlnit. Și, după cum spun martorii, ar fi fost vorba de dragoste la prima vedere. Maria trebuia să susțină un recital cu scopul promovării expoziției. Între timp, Gusti, care auzise de Brâncuși și fiind dornic să îi vadă lucrările, a invitat-o pe Maria la atelierul maestrului. Admiratoare a artei lui Brâncuși, aceasta a acceptat imediat. Fiind martor la atracția puternică dintre cei doi, Gusti a plecat, nebănuind că artista angajată de el nu va mai părăsi atelierul sculptorului timp de două zile și două nopți și că va uita complet de concert. Supărat pentru episodul de neprofesionalism al Mariei, acesta i-a trimis actele și un bilet de întoarcere în țară cu care urma să se descurce singură. Însă acesteia nu i-a păsat deloc, găsise dragostea, dragostea vieții ei.

Din această dragoste nebună între două genii au început să se vadă și roadele. El o vedea ca pe o muză, una dintre afirmațiile lui rămânând celebră:

Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi?

Ea îi răspundea prin cântec.

Maria avea 25 de ani și era abia la începutul succesului artistic, Brâncuși avea 62 de ani și era cunoscut la nivel internațional. Diferența de vârstă a fost un prim pas în insuccesul relației lor. Acesteia i-a urmat firea prea libertină a viitoarei dive, în opoziție cu posesivitatea sculptorului. El îi aprecia vocea excepțională, însă dorea ca Maria să renunțe la bocetul din cântece deoarece credea că stârpește din esența vocii curate umane. Voia să o vadă pe marile scene ale lumii și nu în restaurante.

Primăvara anului 1939 a venit cu Expoziția Internațională de la New York, unde aceștia au mers împreună. Cu această ocazie a avut loc și evenimentul mai sus menționat cu președintele Roosevelt. După aceea, Maria avea să se bucure de un succes fulminant. Brâncuși a realizat că nu o putea aduce pe drumul dorit de el, cel al artei pure, criticând-o din ce în ce mai des. De aici și hotărârea Mariei de a-l părăsi pe sculptor, însă plină de regrete și tristețe, deoarece a continuat să îl iubească pentru totdeauna.

După un timp ea a încercat să cânte operetă, renunțând tot mai des la spectacolele din restaurantele bucureștene. Dezamăgirea ei a venit când a constatat că Brâncuși avusese dreptate: nu era capabilă de excelență în alt mediu. Însă nu mai avea ce să facă în acest sens, cui să îi mai zică, Brâncuși se stinsese din viață în 1957. Ei i-a rămas doar să facă ceea ce știa cel mai bine, pentru care fusese criticată de marele artist – să bocească. Dar și să îl bocească pe el, cu iubirea lor, plină de lacrimi amare.

După ce s-a mai domolit jalea ce i-a împăienjenit viața pentru următoarele luni, Maria a rugat un arhitect să îi construiască o școală de muzică la Târgu Jiu, pentru a putea fi mai aproape de marea sa iubire, prin sculpturile acestuia, măcar în ultimii ani ai vieții. Din păcate nici visul acesta nu și l-a putut îndeplini, ea murind în 1963 de un cancer agresiv la sân și plămâni. Mărturie a acestei povești de dragoste mistuitoare, pe lângă poveștile apărute de-a lungul timpului, rămân sculpturile și cântecele care vor vorbi întru eternitate.

Articolul a fost conceput ca un omagiu adus acestei  regine a inimilor și a cântecului românesc cu ocazia zilei ei. Un omagiu adus amorului cu iz de geniu.

sursa foto