De câte ori nu ne-am întrebat ce este istoria? Probabil de multe ori. Însă de câte ori ne-am oferit drept răspuns ideea că istoria este narațiune? Hayden White, profesor, filosof, istoric, este cel care, la apăsătoarea întrebare, a afirmat pur și simplu că ”History is story”.
Profesorul Bogdan Ștefănescu, cel care și-a dedicat o parte din viața academică studiind opera lui White, analiza, în Dilema Veche, primul eseu important al filosofului american, ”The Burden of History” (1966; inclus ulterior în volumul ”Tropics of Discourse”), afirmând că, în urma lecturii, putem deduce următoarele:
According to White, 1. history is a second-hand art and a third-hand science [„nu e nici cal, nici măgar”, am zice noi mai pe românește][…], 2. historians are hypocrites because they hide from both the requirements of experimental studies and from the standards of stylistic excellence and artistic intuition […] and 3. historians are content to mouth governmental slogans and patriotic platitudes while failing to prepare us for historical catastrophies (much less forsee them).
Așadar, poziția ambiguă a disciplinei numite istorie în cadrul paradigmelor academice îl dezamăgea pe Hayden White. Istoricul, crede el, se plasează într-un no-man’s-land metodologic, nereușind astfel să se ridice la nivelul menirii sale (preparing us for future catastrophies, remember?). George Santayana afirma că toți aceia care nu pot învăța din istorie sunt condamnați să o repete. Hayden White duce mai departe această idee susținând că rolul istoricului este acela de intermediar între individ și conștiința (memoria?) colectivă, precum Povestașul lui Mario Vargas Llosa, personaj ce cutreieră imensa junglă amazoniană reușind să fascineze triburile întâlnite cu ale sale istorisiri însă, în același timp, producând un fel de coeziune în planul memoriei colective a unor grupuri ce nu s-au întâlnit, poate, niciodată. Istoricul trebuie să se afle „în mijlocul oamenilor”, și nu între patru pereți; în prealabil, însă, trebuie să-și reevalueze discursul și să reflecteze asupra poziției istoriei în cadrul științelor (artelor?).
Departe de a desconsidera „tagma” istoricilor, White propune o dezbatere despre rolul acestora în contextul „dispariției marilor narațiuni” (așa cum ar afirma Lyotard, celebrul teoretician al post-modernismului, în monumentala sa lucrare numită „Condiția post-modernă”) odată cu manifestările destul de vocale împotriva marilor „construcții” conceptuale moderniste (Adevăr, Unicitate, „Omul Nou”) începând cu anii ‘50. Soluția, deduce profesorul Ștefănescu, este aceea de a-i împrumuta istoricului instrumentele conceptuale folosite de criticul literar:
Historians should adopt the emancipated stance of the modern art critic, meaning the acknowledgement of several versions of reality […]; Thus, the dominant METAPHOR of a text selects and organizes the historical material in accordance with a certain style of representing the past.
Prin urmare, orice text (istoric) este dominat de o figură de stil centrală (de exemplu: antiteză, hiperbolă) iar „Adevărul istoric” se supune ei; ultimul își pierde, astfel, universalizabilitatea. Orice istorie este, în esență, un text poetic, un produs narativ (în limba română, conform DEX-ului, „a istorisi = a nara, a povesti, a expune”). Toate aceste legături strânse dintre istorie și narațiune sunt expuse pe larg în extraordinara carte a lui White, ”Metahistory” (istoria este, de fapt, o meta-istorie, o poveste despre istorie).
De ce este, totuși, Hayden White o personalitate care a inspirat generații întregi de academicieni (și nu numai)? Pentru că este un pionier; teza sa combină ideile unor mari curente critice literare (formalismul, cu obsesia sa pentru figurile de stil, post-structuralismul, cu obiectul ei predilect de investigație, discursul), iar îndemnul său de a vedea textul istoric drept o variațiune asupra unei teme date anticipează demersul lui Jean-Francois Lyotard de teorietizare a acelui curent cultural numit post-modernism. De altfel, concentrarea analizei sale asupra discursului istoric îi anticipează chiar și pe post-structuraliști. Iar perspectiva sa asupra cercetării istoriei surprinde chiar și astăzi prin originalitate.
În 2010, Universitatea București a avut onoarea de a-i acorda lui Hayden White titlul de doctor honoris causa. În cadrul discursului de mulțumire (nu lipsit de aluzii și ironii spumoase), acesta a vorbit despre cele patru concluzii la care a ajuns, ca istoric, după 65 de ani de studiu al acestei discipline: niciodată să nu atacați Afganistanul; capitalismului îi lipsește etica (crizele economice fiind un rezultat al nereglementării acestuia); fii prudent vizavi de marile structuri internaționale (precum Uniunea Europeană); globalizarea este echivalentul americanizării (sau, mai noi „chinizării”), producând nimic altceva în afară de simulacre”. Reținem, de asemenea, faptul că, deși a încercat să evidențieze „cordialitatea” relațiilor dintre istoric și povestitor în toate operele sale, Mr. White crede că primul dintre cei doi trebuie să se ia pe sine foarte în serios și să nu se eschiveze de la expunerea concluziilor demersurilor sale.
Acestea fiind spuse, care-ar fi povara istoriei? În primul rând, aceasta ar fi una a istoricului: plasarea sa (ciudată, am putea spune) într-un spațiu de mijloc, o punte între arte și științe, fără a-și atinge țelul de mediator; soluția propusă de Mr. White ar fi apropierea istoricului de critica literară. În al doilea rând, povara istoriei face referire la relația sa strânsă cu noțiuni precum Adevăr și Continuitate; într-o societate post-modernă, accentul ar trebui pus pe adevăruri și pe dis-continuitate, pe micro-povestire. Desigur, au existat numeroși contestatari ai tezei lui White, însă cred că marele merit al acestui eseu, precum și al întregii construcții filosofice whiteiene, este faptul că îndeamnă la interdisciplinaritate și că oferă instrumente de analiză ce pot fi utilizate în numeroase alte discipline: lucrarea mea de dizertație, spre exemplu, aplică modelul whiteian asupra antropologiei interpretative/simbolice. Cât de relevantă este această teză pentru analiza istoricului român? Greu de spus, însă cred că un istoric „talentat” este și un bun scriitor, nu-i așa, domnule White?
Ceremonia de acordate a titlului de doctor honoris causa și discursul domnului White (min. 17 – min. 30) aici
—
Bibliografie:
White, Hayden. The Burden of History in Tropics of Discourse. Baltimore: The Johns Hopkins University Press, 1978;
Ștefănescu, Bogdan. On the Honor of Dishonoring History.Hayden White in Bucharest la http://postcolonialism-postcommunism.blogspot.ro/search/label/ON%20HAYDEN%20WHITE sau, în limba română, la http://www.dilemaveche.ro/sectiune/polul-plus/articol/onoarea-dezonora-istoria