În cărțile pentru copii se ascund mereu motive, teme care-i ajută pe cei mici să înțeleagă, indirect, anumite lucruri pe care altfel nu ar avea cum să le sintetizeze la vârsta lor. Am scris deja despre The Lion, the Witch and the Wardrobe, pe care C.S. Lewis l-a încărcat cu simbolistică creștină. Puteți citi și despre dualitatea din Alice în Țara Minunilor sau despre părțile mai întunecate din Harry Potter, cum ar fi regimurile de teroare, discriminarea sau sclavia.
În cazul fraților Grimm nu se poate vorbi despre alegorii menite să educe, să pregătească micuții pentru o lume mai dură decât o jucărie stricată sau o jumătate de oră petrecută cu fața la perete. Scopul lor primordial a fost să culeagă povești din folclorul nemțesc. Însă este discutabil dacă poveștile lor pentru copii sunt potrivite pentru categoria de vârstă căreia se presupune că i se adresează.
Nelipsita morală a filmelor Disney, binele învinge, nu se aplică și în cazul folclorului nemțesc. Uneori, binele nu numai că nu învinge, dar cei care arată compasiune sfârșesc rău, demonstrând nedreptatea vieții. Iar când ne gândim la Albă ca Zăpada, Cenușăreasa, Frumoasa Adormită, Rapunzel, primele imagini care ne vin în minte sunt ale așa-numitelor prințese Disney, versiunile frumoase, bune, inocente, dar curajoase, al căror unic scop în viață este căsătoria cu Prince Charming, în diversele sale variante. Însă prințesele fraților Grimm nu sunt atât de naive precum Walt Disney ne-a făcut să credem, iar poveștile lor sunt pline de încărcătură sexuală, comploturi, viclenie și, uneori, egoism și răutate.
În Rapunzel, de exemplu, cea mai faimoasă replică, Rapunzel, Rapunzel, let down your hair, este de fapt o invitație destul de clară din partea prințului. În engleză, expresia înseamnă atât relaxare și distracție, fără a ține cont de părerile celorlalți, cât și a-i încredința cuiva secretele. Rapunzel, naivă chiar și după zilele petrecute cu prințul în turn, se dă de gol și-i spune vrăjitoarei că rochia o strânge (în prima ediție) sau o întreabă de ce îi e mai ușor să-l ridice pe prinț decât pe ea (în edițiile ulterioare), ceea ce o determină pe vrăjitoare, care o închisese în turn tocmai pentru a evita o astfel de situație, să o alunge.
Nici Albă ca Zăpada nu e mai prejos. Când ajunge în casa piticilor le încearcă tuturor paturile până să-l găsească pe cel potrivit ei și apoi locuiește o bună perioadă singură cu șapte bărbați. Dar fragmentele cu adevărat tulburătoare sunt cele cu mama geloasă (abia în ediții ulterioare devine mama vitregă, pentru a face povestea mai potrivită pentru copii). Dacă în versiunile mai noi ale poveștii mama vitregă vrea doar să o omoare și ajunge să fie alungată din regat, în varianta fraților Grimm întâlnim și canibalism și crimă. Din partea mamei aproape că ne așteptăm să mănânce ficatul și plămânii fiicei sale. E personajul negativ, nimic din ceea ce-ar putea face nu are cum să fie atât de malefic încât să șocheze, răul ei, oricare ar fi, e firesc. Însă tânăra pereche nu se mulțumește să o alunge pe mamă, ci îi plătește cu aceeași monedă răul săvârșit, obligând-o să danseze în pantofi de fier încinși până la moarte – o nuntă demnă de clanurile Dothraki (n.b. George R.R. Martin – A Game of Thrones).
O discrepanță mare există și între variantele faimoasei povești Prințul Fermecat. O știm cu toții pe cea romantică, în care frumoasa prințesă rupe vraja sărutând oribilul broscoi. În versiunea fraților Grimm, prințesa își pierde mingea de aur într-o fântână, iar broscoiul i-o înapoiază după ce aceasta îi promite că-l va lua cu ea în castel și că va împărți mâncarea și patul cu el. Prințesa nu are de gând să-și țină promisiunea, fugind de îndată ce-și recuperează jucăria. Broscoiul ajunge însă, după un timp, la castel și prințesa este obligată de către tatăl ei să-și respecte jurământul. Însă dacă mâncatul din aceeași farfurie este suportabil, ea nu este dispusă să-l lase pe broscoi să doarmă în patul său. În varianta fraților Grimm, vraja nu se rupe cu un sărut, ci în momentul în care prințesa îl aruncă pe broscoi, lovindu-l de-un perete. Odată transformat într-un prinț chipeș, fata este mai mult decât primitoare, demonstrând superficialitatea unei tinere privilegiate.
În ultimul timp, versiunile Disney au început să piardă teren în fața unor reinterpretări mai întunecate, mai apropiate de culegerea de povești a fraților Grimm. Se pare că odată cu îmbrățișarea libertății de a fi oricine ne dorim a ieșit la iveală și fascinația pentru macabru, bolnav, malefic, iar Hollywoodul profită din plin și rescrie istoria prințeselor și a celorlalte personaje din basmele copilăriei noastre. Numai în ultimii ani au apărut seriale precum Once Upon a Time, Grimm sau filme ca Red Riding Hood, Snow White and the Huntsman, Hansel & Gretel: Witch Hunters, ce se înscriu în categoria dark fantasy și sunt menite să te țină cu sufletul la gură și să dea o mai mare putere și independență eroilor à la mezinul familiei, care în versiunile clasice ale basmelor trebuie să treacă prin zeci de obstacole și să ceară deseori ajutorul altora pentru a ajunge Făt-Frumos.
Industria filmelor nu este singura care alege să prezinte o altă față a poveștilor. Dina Goldstein prezintă sfârșitul nefericit al prințeselor Disney: Scufița Roșie se îngrașă, Frumoasa adormită nu se trezește niciodată, Belle e dependentă de chirurgie estetică – toate menite să arate că viața nu este perfectă.
Sau cum ar fi ca frumoasa să fie bestia? Seria de desene realizate de Jeffrey Thomas este de-a dreptul tulburătoare, în special dacă ai în minte varianta idealizată:
Versiunile Disney sau cele întunecate? Binele învinge mereu sau viața e nedreaptă uneori? Câțiva ani în plus de candoare sau realism dur? Cred că rămâne la latitudinea părinților să aleagă cum vor să le arate lumea copiilor lor. Pe de-o parte, ordinea preferabilă ar fi lumina, optimismul, seninul, urmând ca peste câțiva ani frații Grimm și reinterpretările moderne să aducă o perspectivă nouă, mai întunecată. Dar, în același timp, rezistența, deschiderea, adaptabilitatea sunt dintre trăsăturile cele mai apreciate ale copilăriei. Până la urmă, nu sunt deloc puțini cei care au descoperit versiunile lui Walt Disney la mult timp după ce-au citit sub cuvertură, la lumina lanternei, poveștile lui Jacob și Wilhelm Grimm. Și n-am fost traumatizați iremediabil, așa-i?