Miercuri am fost la concertul Filarmonicii Naționale Ruse, de la Sala Mare a Palatului, primul concert din cadrul Festivalului la care am asistat și eu. Luasem contact cu Festivalul Geroge Enescu mai devreme, ce-i drept, de la întâlnirea de lucru cu presa. Atunci am avut ocazia să descopăr o echipă pregătită, gata să țină lucrurile sub control și, ce mi-a plăcut și mai mult, o echipă senină, în ciuda multitudinii de lucruri pe care le aveau de îndeplinit.

Ieri, însă, mi-a fost dat să descopăr artiștii. Așteptam la intrare și mă plângeam de soarele încă arzător, fără a bănui măcar că înăuntru ne așteaptă o iarnă rusească. Măreață, învăluitoare, puternică. Energică și seducătoare. Vijelioasă în unele momente, pentru a se lăsa apoi îndulcită de adieri primăvăratice. Pentru că asta ne-au oferit cei de pe scenă: o interpretare plină de dăruire, de pasiune, în contrast cu ținuta lor neagră, sobră, și chipurile vădit concentrate.

Sergey Dogadin a apărut apoi în fața noastră, a spectatorilor, pentru a ne convinge că vioara poate fi o jucărie frumoasă cât timp știi să o iubești. Alăturând-o chipului său tânăr a făcut-o să pară un joc de entuziasm, curaj și bucurie. Totul părea simplu. Noi am știut că nu e așa, de unde și aplauzele nesfârșite de la final. Pentru el. Pentru dirijorul Vladimir Spivakov. Pentru întreaga orchestră.

Cât despre cei prezenți în sală, au fost oameni hotărâți să se bucure de frumos. Tineri entuziaști. Părinți însoțiți de copiii lor – chiar dacă unii aveau 4-5 ani, au rezistat exemplar. Doamne și domni eleganți, poate cu semnele bătrâneții pe chip, dar fără a le purta și în suflet.

Festivalul George Enescu e încă la început, urmează multe alte concerte. Mergeți și voi neapărat dacă doriți a vă reface rezerva de zâmbete.

Puteți consulta programul întregului festival aici.

sursa foto