Supraviețuitorilor necazurilor și vicisitudinilor le spun că nu trebuie să-și traiască viețile marcați pe veci de întâmplările devastatoare prin care au trecut. Suntem unici, suntem de neînlocuit. Ceea ce se află în noi nu poate fi niciodată contropit, smuls sau răpit. Lumina nu se stinge niciodată.
Trăim într-o lume mult prea rapidă pentru unele bucurii pe care am dori să avem răgazul să le putem simți din când în când. Acum timpul, ca o mamă severă, își trage grăbit copiii de mânecă și nu le permite să rămână prea mult cu nasurile lipite de vitrina magazinului cu jucării. Trebuie sa continue cursa pentru mai mult și mai bine. Dar care este punctul la care ar trebui să ne oprim și chiar să ne simțim satisfăcuți? Ne confruntăm cu nemulțumiri, contradicții, senzații puternice, schimbătoare. Facem parte dintr-un joc cu noi înșine. Miza este foarte mare, iar un psihic rezistent este mișcarea câștigătoare.
Însă mulți dintre noi își pierd la un moment dat puterea de a merge mai departe și cedează în fața vieții. O lăsăm pe ea să ne conducă și, deși ne mândrim că suntem ființe evoluate, superioare, rămânem asemenea unor fulgi în adierea destinului. Dar nu putem spune că suntem ușori. Interiorul nostru ne apasă, ne sufocă. Încearcă să ne dea un semnal de alarmă că trebuie să ne mobilizăm și să reîncepem să trăim cu adevărat.
În acest sens, un discurs găsit din întâmplare pe internet m-a făcut să îmi susțin mai ferm părerea conform căreia un om își poate rezolva toate problemele, oricât de mari ar fi, dacă reușește să se înțeleagă pe sine și să acționeze în conformitate cu descoperirile făcute. Timp de 15 minute am ascultat cu interes experiența trăită cu toată ființa de Eleanor Longden, o femeie care s-a confruntat cu schizofrenia venită, desigur, la pachet cu toate viziunile macabre, cu vocile obsesive, cu izolarea de societate, care ofereau indiciul unei vieți ce nu mai putea fi trăită niciodată în mod firesc. Dar a reușit, primind și sprijin din jur, să își folosească boala ca pe o înlesnire a autocunoașterii – vocile îi reflectau dezechilibre care fuseseră ascunse în adâncurile ființei sale. A început să le interpreteze și să le utilizeze în moduri benefice. Un lucru deosebit pentru un schizofrenic. Cu timpul, s-a vindecat.
Animalul uman este o ființă unică, ce deține capacitatea instinctivă de a se vindeca și capacitatea intelectuală de a valorifica această calitate înnăscută.
Mai mult decât atât, Eleanor, cum spune și ea, chiar a trecut de cealaltă parte a baricadei în domeniul psihologiei. A reușit să termine facultatea și acum își dedică munca persoanelor cu experiențe similare celor din trecutul ei. Un haos s-a transformat în liniște, chiar într-o aură care răspândește bunătate și ajutor celor aflați la nevoie.
Nu poti umili persoana care e mandră. Nu poti oprima oamenii care nu se mai tem.
Pe mine m-a impresionat. O femeie pusă în dificultate de propriile-i temeri, care au proliferat, însă care și-a luat revanșa nu numai eliberându-se, dar și răpind o fantastică lecție de viață. Trebuie doar să avem încredere și răbdare față de noi înșine. Un adaos îmbucurător ar fi și susținerea celor apropiați, care sunt și ei expuși, inevitabil, suferinței. Dar, unul dintre doctorii lui Eleanor le-a spus membrilor familiei acesteia:
Nu vă pierdeți speranța. Eleanor poate trece peste asta. Câteodată, ninge până în mai, dar vara tot vine până la urmă.