Cred că Enescu face parte din marea tradiție europeană. El și-a definit un limbaj personal. În timpul în care mulți creatori părăseau tonalitatea, Enescu a preluat limbajul romantic târziu și l-a modelat realizând ceva complet unic. Cred că muzica lui este importantă prin finalitatea ei, dar este interesantă modalitatea în care Enescu s-a conectat la tradiție. El poseda cunoștințe deosebite în ceea ce privește esența muzicii, ceea ce înseamnă și astăzi foarte mult. (pianistul William Howard)

Încep prin a spune că societatea românească a secolului XXI este binecuvântată cu un festival de muzică clasică precum Festivalul Internațional „George Enescu”. Știm cu toții că evenimentul anual a început încă de când marele compozitor român trăia, însă acesta nu putea lua parte la el, deoarece sistemul comunist îl determinase să ia calea exilului – așadar, la originile festivalului stă acest paradox, care, dacă îl privim cu o „lupă istorică”, ne poate spune multe lucruri – însă nu este vreme de acele amintiri. Mai bine, cu un aer de responsabilitate (prin urmare, fără a pierde memoria celor întâmplate), să ne bucurăm de ceea ce niște oameni determinați construiesc în fiecare an, cu pasiune și profesionalism, dar și de magia răspândită de marii muzicieni muzicieni invitați să ia parte la eveniment.

Acum că festivalul s-a terminat, să rememorăm o parte dintre concertele din ultima săptămână de magie.

Sâmbătă, 21 septembrie, Royal Concertbouw Orchestra Amsterdam

În acea zi, am luat parte la interpretarea Concertului nr. 3 pentru pian şi orchestră în do minor op. 37 al lui L. Van Beethoven și Unei vieți de erou op. 40 de R. Strauss. Aș vrea, mai presus de interpretarea muzicală, să accentuez impresia pe care mi-a dat-o acest spectacol din perspectivă istorică; cine spune că istoria constă doar în detalii amețitoare despre personalități care preferăm să nu fi existat, căci ne dădeau bătăi de cap la teza de la istorie?

Ludwig van Beethoven a trăit între 1770 și 1827, într-un context istoric de tranziție de paradigmă în muzică, și a făcut parte din trio-ul „clasicilor vienezi”, alături de Haydn și Mozart. Aflat la răscrucea dintre fenomenele baroc, clasic și romantic, Beethoven, ca și ceilalți doi „clasici”, a putut lua mai ușor  calea unei originalități geniale care îl face să trăiască în inima melomanilor până în ziua de astăzi. Apărând multe schimbări în abordarea instrumentelor muzicale, dar și confuzii legate de delimitarea celor trei „epoci”, compozitorul se vedea liber să experimenteze noi drumuri în muzică. Astfel, pot fi delimitate 3 etape în creația beethoviană  – o „perioadă mondenă vieneză” (1793-1800), „metamorfoza – spre afirmarea cu hotărâre a eului componistic” (1801-1812) și „elevația abstractă a culmilor finale” (după 1821)[1]. Să nu uităm că Beethoven a fost contemporan cu Revoluția Franceză, care răspândea un aer patetic în întreaga Europă, în toate domeniile culturale, în același timp cu o definitivă maturizare în muzica barocă și cu o continuă dezvoltare a clasicismului. Dar compozitorul german dorea mai mult decât a compune muzică, dorea transmiterea unui mesaj filosofic și menținerea unui echilibru artistic care ne uimește și acum.

Astfel, după am ascultat Concertul nr. 3, am rămas cu gândul la tumultosul secol XIX și la toate transformările societale și istorice din perioada respectivă, prinsă în avântul burghez. Așa l-am perceput inițial pe Strauss. Dar eram nevoită să termin și acest capitol, trebuia să ajung în secolul XX, tocmai în mijlocul nazismului.

Richard Strauss a trăit între anii 1864 și 1949, într-o epocă de apus și persecutare a burgheziei, precum și într-o țară prinsă în avântul apocaliptic al „curățării rasei”. Fire visătoare, iubitor pasionat al naturii, al oamenilor, dar și păstrător al concepției burgheze despre propriul loc în societate, Strauss a trebuit să ducă lupte acerbe cu sine spre regăsirea propriei identități într-o vreme în care forța supremă a secolului era crearea „omului nou”. Născut cu 6 ani înaintea formării Germaniei (și în anul pornirii războiului Prusiei și Austriei împotriva Danemarcei) și mort după 4 ani de la Al Doilea Război Mondial, compozitorul german s-a aflat mereu între extreme, greutăți pe care le-a reprezentat cu măiestrie în opera sa muzicală.

În mijlocul unei lumi burgheze, al cărui scop era profitul, Strauss și-a făurit existența sa spirituală și materială. În vreme ce lumea începea să se destrame, Strauss întruchipa, atât în ceea ce privește persoana, cât și opera sa, sentimentul unei siguranțe de nezdruncinat. (Ernst Krause)[2]

Compozitorul a îndurat o parte dintre greutățile pe care le-a îndurat și George Enescu, trăind în acel „univers” al totalitarismului, profund incompatibil cu firea artistică a marilor compozitori. Amândoi au înfrânt însă barierele nazismului și comunismului, aceste sistemele neavând încotro decât să le sărbătorească geniul german/român, însă să le treacă sub tăcere libertatea de neatins. Ilustrativă în acest sens este scrisoarea trimisă de Strauss în 1917 lui Romain Rolland:

Tocmai noi artiștii avem îndatorirea să încercăm să ne păstrăm neîntinată privirea pentru tot ce e frumos și măreț, oriunde l-am întâlni, și să slujim adevărul și asemenea luminii care risipește întunericul, el va reuși, în cele din urmă, să pătrundă prin păienjenișul des al minciunii și înșelăciunii în care pare învăluită acum lumea amețită de iluzii deșarte. (Richard Strauss)[3]

O viață de erou mi-a confirmat existența unei personalități demne, unui mare artist și unui erou al secolului XX, precum a fost Richard Strauss.

Joi, 26 septembrie, Russian National Orchestra

Am ascultat, cu acestă ocazie, Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în Mi bemol Major S.124 al lui F. Liszt și Simfonia nr. 2 a lui G. Mahler. Concertul a fost relativ necunoscut, dar admirabil prin prezența de spirit a pianistului Boris Berezovsky. Al doilea, în schimb, m-a fermecat. Prin însăși abordarea muzicală, Mahler mi s-a părut dintotdeauna un artist … „periculos”, deoarece traversează diferite etape, suișuri și coborâșuri – înspăimântătoare sau suave – care, deși te farmecă, te și cutremură. Simfonia Învierii, desigur, are în mod specific acest rol; în drumul căutării unui sens, plin de zvârcoliri ale conștiinței și momente de inocență paroxistă, ajunge apoi în punctul apocaliptic al unui adevăr esențial.

Trebuie să mărturisesc că în sală m-a deranjat avalanșa de tuse și periodicele apeluri telefonice, menite să te trezească din visare. Însă am observat totodată o nervozitate în jurul meu, o nerăbdare pentru apelul către divinitate pe care corul și orchestra, în frunte cu dirijorul Horia Andreescu, ți-l aruncau în suflet cu patetica, dar victorioasa și covârșitoarea lor putere.

Gustav Mahler a trăit între anii 1860 și 1911. De origine socială umilă, evreu născut într-o zonă din estul Boemiei – acestea erau de ajuns să prevestească o viață grea pentru compozitorul austriac, care s-a simțit în permanență întotdeauna un intrus, niciodată binevenit. Din cauza faptului că trebuia să-și câștige existența, a trebuit să pună accent mai mult pe poziția sa de dirijor decât pe cea de compozitor. Fire destul de aspră și pretențioasă cu ceilalți și cu sine, a fost ponegrit de către propria orchestră astfel încât a pelegrinat și în această meserie. Nu a avut perioade semnificative de liniște, suferind și în viața de familie și în viața personală, din cauza a numeroase boli, din cauza originii sale evreiești – fiind nevoit să treacă la catolicism – toate acestea contribuind probabil la moartea compozitorului la vârsta de 50 de ani. A trebuit să treacă episodul nazist pentru a putea cunoaște un succes pe măsură pentru întreaga sa operă, iar în ziua de 26 septembrie să-l simțim printre noi, atât de viu pe scena Sălii Palatului.

Sâmbătă, 27 septembrie, Accademia Bizantină

În ceea ce mă privește, a încheia cu Bach, indiferent de unde ai porni, e perfect. Dacă se observă că și atâția mari gânditori s-au întors la Bach, la abilitatea sa incredibilă de a te ridica de pe pământ cu suavitatea unui copil, cred că sunt înțeleasă atunci când spun că acest ultim „concert de la miezul nopții”, deosebit atât prin compoziție cât și prin interpretare – Viktoria Mullova fiind de neînlocuit – a fost încununarea unei serii reușite! Astfel, călătoria, reîndreptată spre baroc, mă îndeamnă s-o iau de la capăt, iar și iar, în fascinanta lume a muzicii, în care totul are culoare și… ceva magic!

Mai multe despre artiști aici, aici și aici, iar programul întregului Festival poate fi consultat aici.


[1] Valentina Sandu-Dediu – Ludwig van Beethoven, ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 30. [2] Ernst Krause – Richard Strauss, ed. Muzicală, București, 1965, trad. Eugenia Ionescu, Ruxandra Bolintineanu, p. 35. [3] Acest pasaj îmi amintește de asemenea de remarcabila pledoarie pentru libertate și memorie a scriitorului Albert Camus, care vorbește în Ciuma despre acea fericire care nu uita nimic, nici chiar asasinatul, sau despre faptul că tot ceea ce putea omul să câștige în focul ciumei și al vieții erau cunoașterea și aducerea aminte.