Am crescut la țară. În fiecare dimineață însorită aveam un perete preferat pe care se reflecta soarele și știam că e ora 7:30, luna iunie, într-un an la început de două mii. În curte câteva păsări dădeau târcoale castronului cu mâncare al cățelului, ciripind, sarcastic parcă, în fața animalului furios. Pe uliță, două femei bătrâne din vecini întocmeau recenzii ale celor mai recente bârfe, plângându-se din cauza problemelor existențiale, cum ar fi decesul unei găini sau iarba ce trebuia cosită. Afară era duminică, iar eu stăteam la soare și îmi beam laptele cu cacao, ascultând clopotele bisericii bătând vag. Eram fericită.

Crescând, am descoperit romanul Moromeții și, odată cu el, și o parte din lumea satului în care am copilărit. Am avut însă tot timpul curiozitatea: cum arăta în trecut acest sat aflat pe culmile unor ani dominați de foamete și război? Cum se descurcau sătenii cu neputința de a se exprima într-o perioadă postbelică, aflată în plină ascensiune comunistă? Dar, mai ales, cum reușeau oamenii de cultură ai satului să exceleze și să cunoască adevărata față a istoriei, dincolo de imaginea creată de regimul dictatorial? Am vrut să înțeleg aceste aspecte și să-mi formez o imagine cel puțin generală asupra lumii satului de atunci. Pentru că, ficțiune sau nu, cărțile sunt dovezi concrete ale unei realități trecute. În această realitate oamenii purtau, pe lângă lupta cu ei înșiși, războaie pentru libertate, exprimare, supraviețuire, ceea ce îi făcea să crească, atât în ochii nepoților, cât și în ochii întregii lumi.

Doamna Adela Păunescu este unul din oamenii care au luptat atât cu ea însăși, cât și cu un sistem dictatorial, totul pentru un scop: de a descoperi istoria din spatele comunismului.

M-am născut în satul Retevoiești, Argeș în anul 1936. Aveam 3 ani când a izbucnit Al Doilea Război Mondial. Tata era învățător și în perioada războiului a fost în concentrare. De obicei mâncam în bucătărie, dar în zilele de sărbătoare întindeam masă frumoasă în dormitor și ne strângeam toți din familie: mama, tata, cei doi frați ai mei și cu mine. Atunci îmi priveam tatăl ca pe un străin. Tocmai se întorsese din concentrare și, fiind mică, mă uitam la el ca la un nou-venit, cu admirație. Din cauza conflictelor politice i-a fost foarte greu. În 1927 a fost trimis în Basarabia să predea. Din păcate, nu a putut rămâne în sat în condițiile în care socrul lui era liberal, iar directorul școlii țărănist. Tatăl meu însă nu era de partea niciunei politici. Târziu a reușit să revină în sat cu mama, care urma să mă nască pe mine. Din perioada războiului îmi amintesc foarte bine tristețea sătenilor în momentul în care veneau vești de pe front. Se strângeau toți emoționați și îi auzeam cum plângeau în disperare, aflând că fiii sau soții au murit sau au fost dați dispăruți. Țin minte cum, după război, mulți s-au întors, dar foarte mulți au murit. De aceea, de ziua eroilor, noi, copiii, învățam poezii de George Coșbuc și Vasile Alecsandri, recitându-le la biserică în fața oamenilor. Atunci vedeam tristețea femeilor, jelindu-se pe la morminte, și cumva înțelegeam ce era în sufletul lor. Cu toate astea, existau și momente plăcute în copilărie. Ce frumos era când se întorceau fetele de la sapă de pe dealul lui Filip, cântând, și băieții de la coasă, chiuind! Seara, oricât de obosiți erau, se strângeau sub nuc, băteau un cui și puneau lampa. Eram și eu acolo printre copii, stăteam cu fetele până mă striga tata să vin acasă.

Am crescut și simțeam cum istoria se schimbă. După 1948, odată cu comunismul, a apărut reforma învățământului. Nu aveam voie să studiem franceza, istoria veche, s-au interzis cărți. Țin minte că nici nu aveam abecedar, învățam după cel al fratelui meu. Când au primit ordin să ardă cărți, tata a luat câteva din ele și le-a ascuns în pod. Auzeam cum erau arestați oamenii când li se găseau în case ascunse coperte cu portretul lui Carol sau al lui Ferdinand. Atunci mă temeam pentru că știam că și noi aveam astfel de cărți în casă și mă duceam să le ascund mai bine.

Tata fiind învățător, am studiat la rândul meu pedagogia. Dar și aici am întâmpinat probleme. Eram conștiincioasă de teamă să nu fiu dată afară. Pentru că fetele de țărani aveau burse și nu se temeau, ba chiar citeau romane pe ascuns. Îmi amintesc cum profesorul ne-a zis la clasă într-o zi: Fetelor, ori eu nu mai știu să predau, ori voi sunteți niște idioate. Era greu. Tata se străduia să împartă banii în așa fel încât să ajungă și pentru educația mea. Dar am reușit să mă mențin printre cei mai buni și am ajuns să predau. La un moment dat am fost nevoită să-i învăț pe copii rusa. Nu aveam nicio satisfacție și simțeam cum suntem din toate părțile îngrădiți de URSS. Pentru că totul se rezuma la politica dictată de ruși. Din această cauză, sătulă de cărțile ce ni se impuneau, mă duceam de multe ori la tata, spunându-i: Dă-mi și mie să citesc orice, romane de dragoste, orice.

La 18 ani am avut un pețitor din București, dar eu nu voiam să mă mărit. Îmi doream să fiu profesoară, așa că într-o zi i-am zis tatei: Tată, vreau la facultate. La început nu știam ce să studiez, ce să aleg. Gândindu-mă, am ales istoria pentru că am vrut să cercetez în spatele a ceea ce ne dicta URSS-ul. Am învățat toată vara istorie. La gară m-am întâlnit cu o prietenă și m-a convins să ne înscriem amândouă la istorie-geografie. Eu am luat, dar ea nu. Am studiat 3 ani. Nu aveam niciodată curajul să iau cuvântul la cursuri, simțindu-mă prost că nu aveam decât 3 ani de istorie, pe când ceilalți aveau 5 ani. Între timp m-am măritat. Și măritată fiind, am avut ambiția să învăț și eu 5 ani de istorie, așa că am dat diferențe la chirilică și la doctrine social-politice, trecând la istorie-filozofie. Am studiat la Universitatea din București. Mi-a plăcut să studiez și eram mândră când veneau colegele la mine să mă întrebe: Aici cum e? Îmi era drag să merg la universitate, mi-e dor de amfiteatre, de atmosferă. Așa am devenit profesoară de istorie la noi în sat.

S-au făcut săpături în locul unde se consideră a fi biserica veche a satului și s-au descoperit o mulțime de obiecte, tata având grijă să fie păstrate. La rândul meu, am avut grijă de ele. Când eram profesoară am înființat un cerc numit: Sat natal, vatră străveche. Îi duceam pe elevi pe dealul unde s-au descoperit obiectele și le povesteam legenda bisericii din sat. Se spune că a existat sub treptele unei case boierești o lădiță cu aur. Un om numit Barbu sau Bărbucă, descoperind-o, a găsit înăuntru și un pergament în care se scria ca aurul respectiv să fie folosit pentru construirea unei noi biserici. În caz contrar, cel care păstrează aurul va fi blestemat. Astfel că în anul 1795 au fost puse bazele bisericii care există și astăzi în sat, biserică numită Sfânta Treime.

Îmi e dragă istoria, de la Antichitate până în prezent. Farmecul ei cel mai mare e că se modifică continuu și ne dezvăluie atâtea și-atâtea lucruri pe care nu mai contenim să le învățăm. Îmi e drag și satul cu legendele lui, dacă vrei pot să-ți spun de unde se trage numele tău…

Un om al culturii, unul dintre puținii din sat. O femeie care în vremuri dificile a ales educația în detrimentul simplității. Desigur, simplitatea are farmecul ei, dar nu este mai fascinant să fii printre puținii oameni diferiți dintr-o societate și să-ți îmbogățești cu de toate viața, de la Antichitate până la modul de evoluție al unei lumi?

Am crescut la țară. Multe s-au schimbat, altele au rămas la fel, dar spiritul a ceva nespus încă există. Este vorba despre acea bucurie de a auzi o pasăre cântând când abia s-a luminat de ziuă sau soarele pătrunzând în casă subit. Din păcate nu se mai reflectă pe peretele camerei cum făcea când eram mică, probabil din cauza zugrăvelii. Femeile bătrâne sigur mai bârfesc, dar nu pe lângă poarta mea, problemele existențiale s-au mai schimbat între timp, dar pentru mulți au rămas aceleași. Mă trezesc prea târziu ca să mai aud clopotele bisericii bătând, dar laptele cu cacao e tot acolo. Și da, aici sunt fericită.