Istoria nu înseamnă numai cultură generală. Între ce ani s-a desfășurat și cine cu cine s-a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial? Între ce ani a domnit Ștefan cel Mare? În ce an a lansat Dan Spătaru megahitul Drumurile noastre toate? O.K., poate ultimul fact, cum îi spun americanii, nu e tocmai cultură generală, dar ați prins ideea. Istoria înseamnă o combinație între Pericle, Leonardo da Vinci sau Iosif Stalin, dar și Aung San Suu Kyi[1]. Sau între Războaiele Punice, Congresul de la Viena sau Războiul Rece, dar și Războiul de la Iom Kipur[2]. Toate sunt importante și fac parte din istorie. Unele evenimente sunt arhicunoscute, altele aparțin arealului istoric al unui anumit popor sau spațiu.

Revoluția din Haiti, de exemplu, nu este cunoscută la noi decât de specialiști. Însă ea face parte din istoria Caraibelor, istoria Americilor, dar și a întregii rase negroide. Și dacă ați avut răbdare cu mine până aici, veți citi și rândurile următoare ca să aflați de ce.

 În 1492, Cristofor Columb debarca pe o nouă insulă, populată de indigeni, numită Ayiti (”Tărâmul munților înalți”). El avea să cucerească insula în numele coroanei spaniole, schimbându-i ulterior denumirea în Hispaniola. Va rămâne în posesia Spaniei până în 1697, când, în urma tratatului de la Ryswick, Spania îi va ceda Franței treimea vestică, care urma să devină colonia Saint-Domingue.

La sfârșitul secolul al XVIII-lea, Saint-Domingue reprezenta cea mai bogată colonie europeană din emisfera vestică, aici producându-se 60% din producția de cafea destinată Europei și 40% din producția de zahăr, primind supranumele de „Bijuteria Antilelor”. Toată această producție era susținută de un număr uriaș de sclavi negri, aproximativ 500.000, aduși de pe coasta de vest a Africii. Comparativ cu aceștia, populația albă, cea care conducea insula, era foarte mică, undeva în jur de 30.000 de oameni. Mai exista în Saint-Domingue și un număr important de oameni liberi de culoare, așa-numiții gens de couleur, majoritatea cu rădăcini mixte euro-africane. Mulatrii erau în jur de 25.000, importanți în economia coloniei, deoarece erau persoane educate și care prosperau, ei înșiși având în posesie o treime din populația de sclavi. De asemenea, erau responsabili cu miliția insulei, care avea scopul să țină sclavii sub control.

Tot înspre sfârșitul secolului al XVIII-lea au avut loc două revoluții. Atât Revoluția Americană (1776) cât și Revoluția Franceză (1789) proclamau „drepturile inalienabile”, faptul că „oamenii erau născuți și rămân liberi și aveau drepturi egale pe tot parcursul vieții”. Aceste proclamări făceau ca sclavia și discriminarea rasială să fie de nejustificat. Mulți dintre susținătorii revoluției franceze erau conștienți de condițiile în care trăiau sclavii din colonii. Astfel s-a creat formațiunea Société des Amis des Noirs, care avea ca scop abolirea sclaviei, sfârșitul comerțului cu sclavi și acordarea de drepturi egale tuturor mulatrilor educați.

De asemenea, în cadrul revoluției au fost foarte activi și proprietarii de sclavi, care-și doreau libertatea să decidă cum ar trebui tratați sclavii și oamenii liberi de culoare din propriile lor colonii. Argumentul a fost că sclavii sunt o proprietate pentru care ei au trudit foarte mult și amenințau că dacă le vor fi luați, ei se vor întoarce împotriva Adunării Naționale, la fel cum au făcut americanii, sau că vor da colonia în administrarea Marii Britanii, rivalul tradițional al Franței. Proprietarii de plantații au adus acuze grave organizației Société des Amis des Noirs, despre care spuneau că ar avea ca scop ridicarea sclavilor și a oamenilor  liberi de culoare împotriva lor.

Revoluționarii francezi, mulți dintre ei investitori în economia coloniilor, au luat această problemă foarte în serios. Albii au făcut lobby pe lângă Adunarea Națională ca nicio decizie care privea comerțul cu sclavi să nu fie luată fără acordul lor. Inițial, reprezentanții oamenilor liberi de culoare au sperat ca albii să facă front comun cu ei împotriva sclavilor, dar aceștia se temeau că acordarea drepturilor politice către cei cu rădăcini sclavagiste va schimba ierarhia rasială și că va conduce spre abolirea sistemului sclavilor. Mulatrii, care aveau câteva conexiuni în Adunarea Națională și în Société des Amis des Noirs, au fost foarte supărați deoarece populația albă nu le-a acordat drepturi egale.

În octombrie 1790, unul dintre liderii oamenilor liberi de culoare, Vincent Ogé, s-a întors din Franța în Saint-Domingue și a pornit o mișcare armată împotriva albilor. Dar, întrucât nu a căutat să primească ajutor și din partea sclavilor, Ogé și susținătorii săi au fost repede anihilați de armata profesionistă a albilor și au fost executați. Când vestea execuției a ajuns în Franța, Adunarea Națională a condamnat maniera severă în care coloniștii și-au rezolvat problema și au decis să acorde drepturi unui număr mic de oameni liberi de culoare. Astfel, revoluționarii s-au îndepărtat de sprijinul neîntrerupt pe care îl acordaseră până atunci albilor din colonii. Înainte ca această scindare să devină mai acută, albii din Saint-Domingue s-au confruntat cu o problemă mult mai serioasă.

În noaptea de 21-22 august 1791, o revoltă coordonată a sclavilor a pornit în nordul insulei, zonă în care erau plantațiile cele mai mari. În același timp, o revoltă a mulatrilor a pornit în vest. Sclavii negri și-au omorât stăpânii și au dat foc clădirilor. Chiar dacă aceste revolte au făcut stricăciuni mari, albii au reușit să țină sub control orașele mari ale coloniei. Liderii insurecției sclavilor nu au dorit o abolire totală a sclaviei. În schimb, ei au propus ca ei și familiile lor să devină liberi, iar ca sclavii să aibă 3 zile pe săptămâna în care să muncească pentru stăpâni și 3 zile pe săptămâna în care să muncească pentru sine. Albii însă au refuzat orice compromis. Spre sfârșitul lui 1792, trupele franceze au recâștigat controlul asupra coloniei, dar au început să apară în rândul albilor viziuni diferite asupra Revoluției Franceze.

În Franța, regele Ludovic al XVI-lea a fost detronat în august 1792, iar la conducere a venit o nouă adunare, mai radicală: Convenția Națională. Această veste a scindat populația albă din Saint-Domingue: radicalii l-au trimis pe comisarul Sonthonax să aibă grijă de insulă, dar majoritatea proprietarilor albi nu-l ascultau. Sonthonax le promite astfel oamenilor liberi de culoare că vor primi drepturi egale cu albii, dacă îl vor susține.

În iunie 1793, albii care se opuneau reformelor comisarului au încercat să ocupe principalul oraș, Cap Français. Depășit numeric, Sonthonax a făcut apel la insurgenții negri, promițându-le libertatea tuturor celor ce aveau să lupte pentru el. Cap Français a fost ars din temelii în urma luptei, câștigate de Sonthonax, iar în august 1793, acesta din urmă a extins decretul cu privire la abolirea sclaviei către toată populația neagră. Liderii negrilor nu aveau încredere deplină în Sonthonax sau în francezi, deoarece le era teamă că decretul comisarului nu va fi aprobat de Convenție. De asemenea, nici proprietarii de plantații nu renunțaseră la luptă. Unii dintre ei au trecut de partea britanicilor și spaniolilor și i-au încurajat să vină să ocupe Saint-Domingue-ul, alții s-au dus în Franța și au pretins că Sonthonax dorea să instaureze o dictatură proprie.

Convenția Națională a realizat, după ce a analizat acuzațiile la adresa lui Sonthonax, că reprezentanții proprietarilor doreau să îi înșele. Astfel, la 4 februarie 1794, Franța devenea prima țara europeană care făcea sclavia ilegală în propriile sale colonii. Un deputat negru și unul mulatru reprezentau Saint-Domingue în Convenție, o altă premieră la acea oră în Europa. Chiar dacă desemna un moment de cotitură pentru abolirea sclaviei, măsura nu era bazată numai pe considerente ideologice. Această își avea mai degrabă originea în faptul că Marea Britanie ocupase deja Martinica și amenința să ocupe și Saint-Domingue, dacă Sonthonax nu reușea să îi atragă de partea sa și pe sclavii negri. Astfel, Franța avea mai puțin de pierdut prin permiterea emancipării negrilor în Caraibe.

Continuarea aici

Bibliografie:

Jeremy Popkin, University of Kentucky, The Haitian Revolution: A Different Route to Emancipation


[1] Originară din Myanmar, Aung San Suu Kyi a fost laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 1991; a încercat să instaleze democrația în țara sa, dar  din cauza faptului că țara era condusă de un regim militar a ajuns să devină deținută politic; eliberată în 2011, abia atunci a reușit să își ridice distincția câștigată cu două decenii înainte.
[2] A fost un război desfășurat în  luna octombrie a anului 1973, declanșat de sărbătoarea evreiască de Iom Kipur, în care Israelul a fost atacat de o alianță egipteano-siriană.