At one point the young journalist […] asked Bismarck what he felt had been the determining event of the modern history of his time. Bismarck replied, ‘The fact that North America speaks English’[1].

Un secol mai devreme, Charles Maurice de Talleyrand a ţinut o prelegere în faţa Institutului Francez pentru a evalua legăturile care îi unesc pe anglo-saxoni. El a fost uimit de faptul că, la doar câţiva ani după Revoluţia Americană, foştii colonişti erau mult mai apropiați de Marea Britanie, care îi asuprise, decât de Franţa, care a sprijinit eliberarea lor. Talleyrand a crezut că limba şi sistemul juridic comun au justificat parţial aceastã apropriere. El a remarcat, de asemenea, modul în care interesele economice comune au legat cele două naţiuni prin intermediul comerţului şi au restaurat relativ repede armonia pe care disputele politice o perturbaseră. Cultura şi comerţul au avut consecinţe puternice, aşa cum secolele de relaţie specială ce au urmat au demonstrat de la sine[2]. Cum au reuşit sã identifice doi oameni ai secolului XIX fundamentele unei relaţii ce va domina politica mondialã în urmãtorul secol? Indiferent cã atribuim aceste convingeri geniului politic al lui Bismarck sau abilitãţilor diplomatice ale lui Talleyrand, cert este cã previziunile acestora au fost mai profunde şi exacte decât se aşteptau.

Când vorbim despre relaţia angloamericanã, istoria conteazã[3].

Astfel, relaţia anglo-americanã înglobează o complexitate de interacţiuni pe parcursul a patru secole, începând în 1607 cu prima colonie engleză în America de Nord – Jamestown – şi prelungindu-se pânã în prezent cu relaţiile dintre Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii. Ambele naţiuni îşi definesc relaţia prin sintagma a special relationship, folosită pentru a descrie relaţiile istorice, politice, economice, militare, diplomatice şi culturale adânc înrădăcinate în istoria celor două state. Deşi relaţia specială a fost cel mai faimos subliniată de prim-ministrul britanic Winston Churchill, existenţa sa a fost recunoscută din secolul XIX.

Idealismul privind istoria comunã captează primele pagini ale ziarelor şi de cele mai multe ori alimentează imaginaţia publicului, însã relaţia specială se bazează pe fundamente reale. Ce dăinuie mai presus de moştenirea culturală britanică, care reprezintă totuşi un element crucial în procesul de dezvoltare al Statelor Unite, de instituţiile similare, de sistemul comun de valori, de angajamentele în lupta contra terorismului? Ce le determinã pe ambele naţiuni să fie încă unite într-o legãturã de simbioză?

Fãrã îndoialã, relaţia specială dintre cei doi actori nu mai joacã rolul vital pe care l-a avut pe scena internaţională în secolul XX, dar continuã sã existe datoritã avantajelor pe care încã le oferã ambelor state. Diferenţa între prezent şi secolul trecut constã în schimbarea raportului de forţe. Astfel, Imperiul britanic şi-a atins apogeul la începutul secolului XX, cuprinzând peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei şi mai mult de 400 de milioane de locuitori, fiind cel mai mare imperiu din istorie[4], ceea ce a presupus şi o putere navală şi economică considerabilă. Odată cu cele două războaie mondiale, influenţa britanică s-a diminuat constant, ajungând până la dezmembrarea imperiului colonial la sfârşitul celui de-Al Doilea Rãzboi Mondial. În tot acest timp, Statele Unite au suferit relativ puţin din punct de vedere economic faţă de întreaga Europã. În 1950, mai mult de jumătate din economia globală (măsurată în PNB) se afla în SUA.  Deşi una dintre super-puterile lumii, alături de URSS, Statele Unite ale Americii au continuat să conteze pe relaţia specială cu Marea Britanie.

Începând cu Războiul Rece, rolul Marii Britanii a suferit unele modificări: a devenit o putere neînsemnată în comparaţie cu Statele Unite ale Americii, dar nu şi-a pierdut din valoare, deoarece a continuat să reprezinte un punct strategic în lupta cu URSS, într-un timp în care Europa simboliza arena centrală a politicii globale. În prezent, deşi Marea Britanie este cel mai mare benificiar al acestei cooperări – pentru că o putere mijlocie nu poate aduce o contribuţie atât de mare în comparaţie cu o super putere – Statele Unite au totuşi nevoie de aliaţi de încredere, iar aceasta este una dintre calităţile de care au dat dovadă britanicii în ultimele decenii în cadrul alianţei transatlantice.

At the end of the day, Britain stands with America[5].

Costurile de menţinere a poziţiei Marii Britanii ca cel mai loial şi eficient aliat au ajuns, pe parcursul ultimilor zece ani, la cifre impresionante. Regatul Unit a fost nevoit să facã eforturi ca să-şi permită achiziţionarea unor echipamente compatibile cu cele americane. În fapt, întreţinerea relaţiei speciale s-a bazat întotdeauna pe capacitatea guvernului britanic de a investi suficient de mult capital în personal militar, echipamente şi operaţiuni militare, în resurse informaţionale, pentru a justifica accesul continuu la elaborarea politicilor Statelor Unite.

În acelaşi timp însă, Cameron a încercat să minimalizeze idealismul britanic privind relaţia specială cu SUA:

Există o preocupare britanică aparent fără sfârşit cu privire la starea relaţiei […] Relaţia SUA – Marea Britanie este simplă: este puternică, deoarece este benefică pentru ambii parteneri. Alianţa nu este susţinută de legăturile noastre istorice sau de o loialitate oarbă. Acesta este un parteneriat dorit de ambele părţi, care serveşte interesele noastre naţionale. Iubesc ţara asta [America] şi tot ce a făcut pentru lume […] Îmi pasă de profunzimea parteneriatului nostru, nu de lungimea apelurilor telefonice dintre noi. Sper că în anii următori să ne concentrăm pe substanţă şi să nu ne mai agitam în privinţa formei.

Indiferent cã atribuim menţinerea legãturii speciale importanţei pe care moştenirea britanicã a avut-o în istoria şi dezvoltarea Statelor Unite, avantajelor obţinute de ambele state de pe urma parteneriatului, intereselor economice, cooperãrii militare ori idealismului britanicilor, fãrã îndoialã relaţia specialã va rãmâne puternicã, depãșind conceptul evocat de Churchill acum mai bine de jumãtate de secol.


[1]  http://www.cuhk.edu.hk/ajelt/vol8/art1.htm , accesat la 05 august 2013;
[2] Robin, HARRIS, „The state of the special relationship”, Policy Review, no.113, 2002;
[3]John F, LEHMAN JR., „Reflection on the Special Relationship”, Naval History Magazine, vol.26, no.5, 2012
[4] În 1938, imperiul britanic avea 458 de milioane de locuitori, ceea ce reprezenta 20% din populaţia lumii. Este urmat în clasament de Imperiul Mongol şi Imperiul Rus;
[5]Robin, HARRIS, op.cit.