Un studiu de caz pentru criza învățământului românesc:
Generația nouă și sistemul vechi
– partea a II-a –
(Partea introductivă a studiului de caz se poate citi aici.)
Experiența concretă a examenului a fost de natură să demotiveze chiar și elanul meu dezinteresat. Aveam de pregătit o lecție – „Războiul de 30 de ani” – și planul lecției respective. Am pus accent pe ceea ce urma să predau. Ca de obicei, nu m-am concentrat pe strângerea de informații concrete, ci pe simplificarea unui eveniment care implica multe fenomene ce se intersectau în conflictul respectiv: de la emergența rațiunii de stat la secularizare. Urma așadar o lecție logică, simplă, clară și interactivă. Planul de lecție a contat mai puțin pentru mine. Pentru document, am folosit modelul utilizat de un prieten (și el profesor) la examenul de definitivat, la care a luat nota maximă. Am plecat sigur pe mine spre Colegiul Național Spiru Haret, unde urma să se desfășoare proba.
Portarul nu știa nimic și m-a trimis la cancelarie. De la cancelarie am fost trimis la director. De la director la cabinetul de istorie. Acolo, distingând cu anevoie cadrele didactice prin fumul greu de țigară, am întrebat de profesoara de istorie cu care am făcut atunci pentru prima oară cunoștință. Mi s-a spus să aștept afară, deși tocmai se sunase. După vreo cinci minute am purces cu cele două evaluatoare către clasa a X-a.
În clasă lipseau jumătate dintre elevi, tabla era neștearsă și nu existau burete și cretă. Nu știam că trebuia să-mi exersez și rolul de diriginte, dar am făcut ordine cerând să fie chemați ceilalți, să se aducă cretă, să se șteargă tabla. Am început lecția. Era în primul rând bazată pe contactul direct cu elevii pe care, fără să le cer o informație memorată anterior, îi încurajam să gândească fenomenele prezentate, să ajungem împreună la diverse concluzii; că de pildă Franța, în ciuda catolicismului ei, simțindu-se înconjurată de Habsburgi, s-a aliat cu statele protestante. La sfârșitul orei am fost aplaudat de elevi, care mi-au mulțumit pentru lecție. Totul, apropo de ce se cerea la proba orală, părea să se fi desfășurat după așteptări.
Situația s-a revoluționat în sinistrul cabinet de istorie unde mi s-a demonstrat că, paradoxal, nu proba orală era de fapt importantă la proba orală. Am fost pus la colț că nu am redactat corect planul de lecție: căsuțele tabelului nu erau în ordinea corespunzătoare, competențele trebuiau scrise pe orizontală. Mi s-a pus apoi în față foaia de examen de la titularizare 2012 (de când s-a schimbat metodologia o dată cu reforma învățământului) și mi s-a cerut s-o rezolv acolo, pe loc, în cabinet. Am explicat că aceasta este proba scrisă; eu m-am pregătit pentru proba orală; pentru proba scrisă mai am de învățat timp de o lună și jumătate. Mi s-a răspuns că nu stăpânesc limbajul metodologic și că în consecință, indiferent de nota mare pe care cele două doamne profesoare se vor îndura să mi-o dea, eu voi pica examenul scris. (Am luat opt – notă mică pentru proba orală.) Situația halucinantă în care mă găseam, prezentându-mă pregătit pentru proba orală, dar fiind evaluat pentru o probă scrisă ce urma să se petreacă peste o lună, m-a lăsat mut. Cum am predat nu a contat în proba orală, ci doar ce am scris în fatidicul plan de lecție.
Am trecut prin puternice sentimente de frustrare, învățând că experiența mea în învățământ și încercările mele de a preda mai original și mai inteligibil, precum și cunoștințele mele istorice n-au contat cu nimic. Mi s-a reproșat că n-am folosit manualul, că am desenat harta Europei de vest pe tablă, încurajându-i pe elevi să numească statele, mi s-a spus că am avut noroc că desenez bine și că le place geografia, că la alte clase ieșea dezastru. Asta în condițiile în care la școlile precedente copii semianalfabeți, prin ghicit și exercițiu, reușeau ei înșiși să numească statele europene pe scheme desenate de mine – era o metodă testată în condițiile cele mai vitrege posibil. De fapt, cele două profesoare însele sunt cele care cu metodologia lor învechită n-ar fi rezistat în școli cu elevi mai puțin înzestrați ca-n Spiru. În sfârșit, ca frustrarea mea să fie completă, cele două dascăle mi-au subliniat că ar fi păcat sa nu învăț metodologia atât de importantă: mi-aș irosi talentul de a preda. Au adăugat că poate doar trei din 100 au capacitatea mea de structurare, redare logică și clară a cunoștințelor și de captare a atenției elevilor. Se pare însă că astfel de aptitudini valorează mai puțin decât limbajul de lemn.
Era vorba aici de comportamentul tipic multor profesori din școli cu prestigiu. O sumă dintre aceștia, beneficiind de calitatea intelectuală a unor copii mai înzestrați și cu o viață familială mai stabilă, consideră că și-au făcut meseria dacă au predat după un anumit tipar, care nu implică nici imaginație nici interactivitate. După această mentalitate, orice depășire a șablonului stabilit e de condamnat. Totuși, exact acest tipar n-ar funcționa în școli în care majoritatea populației capitalei își dă copiii să învețe – cum ar fi cele din Rahova, Ferentari, Berceni, Pantelimon – și unde limbajul metodologic cerut de fapt îngreunează comunicarea elev-profesor, devenind mai degrabă o penibilitate. La una dintre școli mergeam, pentru mai multă siguranță, cu o rangă telescopică la mine; proful de mate a fost înjurat de mamă; profesoarele trebuiau să suporte batjocuri pe teme sexuale. Cu alte cuvinte, aici comunicarea pe aceeași lungime de undă cu elevii era crucială atât în predat cât și ca o cerință a instinctului de conservare. Rămâne întrebarea: care este scopul formalismului încă promovat?
Atitudinea celor două doamne profesoare sugera că învățământul românesc e ceva elitist, că nu oricine își permite să intre. Părea să se promoveze o anumită rigoare și metodă. Aici este de fapt nucleul comediei care a fost examenul. Învățământul are nevoie de o reformare profundă în termeni de resurse umane și metodologice: în prezent numai cei care n-au reușit altceva se fac profesori, manualele sunt scrise în mod sec, iar în școală aproape nimănui nu-i place istoria tocmai fiindcă se predă după manual, fără pasiune. Elevii înșiși – viitorul – nu intră în schemă, ci doar formalismului actului de predare. Tentativele de înnoire sunt blamate, realitatea fiind subordonarea comodă față de birocrație și limbaj de lemn. Aceste două elemente cheie relativ cuantificabile și centrate pe profesor (nu pe elev) asigură evaluarea succesului. Cine nu a înțeles asta e respins de sistem, indiferent de calitățile personale și de capacitatea de inovare. Așa că viitori profesori, luați seama…
