Construit într-un loc arid, bătut de vânturi uscate și înconjurat de arborii din Guadarrama, El Escorial este un palat-reședință, un loc de odihnă pentru majoritatea regilor Spaniei (începând cu Carol I) până în prezent (în afară de Philip al VI-lea, Ferdinand al VI-lea și Amadeus) și un important centru pentru studierea catolicismului, abordarea de metode eficiente împotriva protestantismului și sprijinirea cauzei emergente a Contrareformei. Are formă de grătar, onorându-l conform unei teorii, pe Sfântul Laurențiu, care a fost martirizat prin ardere pe un grătar metalic, în secolul al III-lea; o altă teorie este cea conform căreia planul de construcţie al Escorialului este bazat pe o descriere detaliată a templului celebru gândit de regele biblic Solomon, planul respectiv fiind consemnat cu sute de ani în urmă în scrierile istoricului iudeo-roman Josephus Flavius. De asemenea, este consemnat un proiect umanist al secolului al XV-lea al lui Leon Battista Alberti, care introduce accentul renascentist în arhitectură.
Ca un adevărat panteon al culturii și civilizației spaniole în perioada medievală, complexul constă în: biserică (Patio de los Reyes), locuință, școală, o imensă bibliotecă (colecție de 40.000 cărți și manuscrise), palat regal, mănăstire (cel mai mare relicvar al creștinătății catolice – colecție de moaște de peste 7.500 de relicve, ordonate în 570 de secțiuni, conform directivelor lui Juan de Herrera) și grădină (Grădinile Călugărilor). Misterios, cu aspect de fortăreață, acest complex este în prezent un imens muzeu de artă.
Oricare ar fi fost ideea construcției, la acea vreme forma era originală, hibridă, inovația constând în construirea bisericii și palatului deopotrivă (clericii nu construiau decât una din două). Stilul greco-roman și clasic se dorea întruchiparea rațiunii, simetriei, echilibrului, fără a lăsa mai prejos austeritatea, și dorea să pună în legătură umanismul cu religia (Camera Regilor – „O antecameră a eternității”). Acest complex a devenit mai târziu un model calitativ și cantitativ pentru clădiri ca: Vorau, Weingarten, Mafra, Whitehall, Versailles. A fost remodelat, îmbogățit de-a lungul timpului la comanda diferitor regi ai Spaniei.
În bibliotecă se găsesc manuscrise evreiești și arabe, manuscrise ale poeziilor lui Alfonso al X-lea cel Înțelept, Vergiliu etc. Toate scrierile erau date în folosință regelui, care încă se muta de la o Curte la alta, și călugărilor ieronimiți, stabiliți în mănăstire. Pe lângă acestea, se găsesc și o mulțime de picturi în ulei ale unor pictori celebri precum Navarrete “el Mudo”, Claudio Coello, El Bosco, Tiziano, El Greco, Roger van der Weyden, Durero și sculpturi ale unor artiști ca Cellini (”Cristo blanco”), familia Leoni, Juan Bautista Monegro (regii Vechiului Testament).
Însă nu putem înțelege clădirea dacă nu înțelegem contextul istoric, persoana regelui care a comandat-o și tendințele artistice ale epocii. Filip al II-lea, moștenitor al unor întinse teritorii moștenite de la tatăl său, Carol Quintul, se găsea, odată cu moartea tatălui, în fața unei provocări extraordinare: păstrarea tronului și a teritoriilor moștenite, căsătoria cu o tânără de viță nobilă, care să îi asigure alianțe strategice, promovarea catolicismului și suprimarea tendințelor protestante. În 1551 a făcut un tur al Europei, pe care l-a denumit apoi cea mai perfectă călătorie pe care cineva și-ar putea-o dori, aceasta deschizându-i orizonturi culturale noi.
Singura luptă la care Filip a participat în persoană a fost bătălia de la Saint-Quintin din Picardia, în 1557, când, la 10 august, în ziua celebrării Sfântului Laurențiu, a obținut o victorie împotriva Franței. A luat-o de soție pe prințesa franțuză Elizabeth de Valois, celebrându-și nunta la Notre-Dame de Paris. Puțin mai târziu, la întoarcerea din Flandra, îi scria conducătorului Ordinului Ieronimit (1561): În recunoașterea victoriei pe care Domnul nostru a binevoit să mi-o acorde în ziua Sfântului Laurențiu a anului 1557, m-am decis să construiesc o mănăstire (următorii 37 de ani, până la moartea sa, și-i va petrece construind-o). Însă, la acea vreme, stilul baroc apusese, așa că regele a decis să construiască ceva inovativ, trimițându-și arhitectul regal, Gaspar de Vega, într-un tur al Europei pentru a observa tendințele vremii. Astfel, cu arhitecți ca Juan Batista de Toledo și Juan de Herrera, dar și datorită aportului substanțial adus de el însuși, complexul arhitectonic avea să uluiască privirile unei întregi Europe. Inaugurarea a avut loc în 1586, iar consacrarea oficială – în 1595, mănăstirea fiind subordonată direct Papei.
Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie (Filip al II-lea)
Monarhul o dorea mai mult ca mausoleu, pentru a impune o tradiție familială, precum a și reușit; primii care și-au găsit odihnă veșnică aici sunt părinții săi, iar primii care s-au instalat sunt soția sa și fiul, Elizabeth de Valois și Don Carlo. De-a lungul timpului, multe legende au apărut în jurul construcției, persoanelor care au locuit aici și a osemintelor „sanctificatoare”. El Escorial își menține până azi stilul maiestuos, trecând prin multe procese de perfecționare a stilului grație diferitor regi ai Spaniei (majoritatea fiind și înmormântați aici).
Există și numeroase mărturii despre Escorial. În cartea sa, De la Madrid în Purgatoriu (pag. 258), Eire spune că Escorialul este construit ca o lecție teologică funcțională: o mașinărie liturgică ce afirmă învățăturile romano-catolice despre relația dintre realitățile spirituale și materiale. Criticul englez și hispanofil V. S. Pritchett îl descrie ca pe o Lubyanka Iberică, monumentul opresiv al primului stat totalitar al Europei. Henry A. Kamen scrie despre Escorial: Este inevitabil ca Escorial să fi fost judecat prin meritele sale, dar mai degrabă trebuie privit ca o reflecție asupra personajului care a creat construcția, fapt ce face și mai clară necesitatea de a căuta mai întâi să-l înțelegem pe Filip al II-lea înainte de a-i evalua opera de artă. (The Escorial: Art and Power in the Renaissance, pag. 241). Unamuno, după vizitarea complexului, spune că este un loc pe care toți hispanicii cu conștiința istorică a ceea ce înseamnă să fii spaniol, trebuie să îl viziteze măcar o dată în viață, asemeni musulmanilor care vizitează Mecca.
Construcția poate fi, așadar, privită cu un aer nepăsător sau poate fi înțeleasă înțelegându-i-se istoria și pe cei care au alcătuit această istorie. Dacă Filip al II-lea, introvertit și profund religios, nu și-a egalat tatăl în acțiunile de politică externă, cu siguranță s-a remarcat prin materializarea unui moment istoric într-o imensă operă de artă.
Bibliografie:
Henry A. Kamen, The Escorial – Art and Power in The Renaissance, 2010, Yale University Press
http://www.newrepublic.com/article/books-and-arts/magazine/77377/the-fortunate-journey#
http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2012/07/a-harsh-beauty/309001/
http://www.monasteriodelescorial.com/historia.html