Statul absolutist, apărut în secolele XVI-XVII, este expresia cea mai solidă a apogeului centralizării statelor europene și apare ca un element de modernitate față de monarhia de tip medieval. El încorporează idei noi, cum ar fi suveranitatea și legitimitatea puterii doar prin ea însăși și este rezultatul unei evoluții atât în plan politic cât și în plan social.

La nivel ideologic, absolutismul își găsește legitimarea în operele lui Machiavelli și ale lui Jean Bodin. Primul este considerat întemeietorul realismului politic. Dacă la precursorii săi importante erau atât realitatea originară a unui regim politic, cât și legitimitatea acestuia în raport cu corpul civic (cei guvernați), Machiavelli își centrează analiza doar pe originea (obținerea) și consevarea puterii, și schimbă acentul de pe starea de jure pe cea de facto. În acest context el pune clar problema necesității suveranitații, care, deși nu este teoretizată și delimitată conceptual cu claritate, reiese clar din modelul bunei guvernări a unui stat – principele deține si controlează puterea absolută în statul respectiv, fiind autoritatea supremă în limitele permise de natură.

Jean Bodin este primul care teoretizează conceptul de suveranitate și îl plasează în fundamentul oricărui tip de stat. El conditionează existența statalității de existența suveranității, care devine „ideea modernă a unei puteri de comandă civilă concentrată în stat”. Bodin definește suveranitatea ca fiind: „puterea de a da legi tuturor în general și fiecăruia în particular, (…) fără consimțământul celui superior, sau celui egal, sau celui inferior cu el” și îi observă cele două calități inalienabile: este perpetuă și absolută. Dacă Machiavelli se axează pe conservarea puterii și analizează totalitatea mijloacelor de îndeplinire a acestui scop, Bodin oferă o soluție mai subtilă și încearcă să îi dea acesteia legitimitate. Monarhul devine singura sursă de lege din cuprinsul limitei spațiale asupra căreia exercita suveranitate: el legiferează, dar nu se supune propriilor legi și nu are nevoie de acordul celor care vor deveni subiecți ai legii.

Factorii care contribuie la apariția acestui tip de stat țin în primul rând de întărirea puterii monarhului, care devine treptat din deținătorul unei puteri de jure monarhul absolut. Întreținerea unei armate regulate, fiscalitatea permanentă, monopolul monarhic de batere a monedei, crearea unei administrații la nivel central, dezvoltarea legislației monarhice și extinderea justiției regale reprezintă indicatori clari ai unei evoluții în nivelul de centralizare al statelor, dar și ai tranziției spre modernitate. Pe acest fond se declanșează procesele care vor avea ca finalitate statul absolutist.

Unul dintre obstacolele majore a constat chiar în exercitarea perpetuă a suveranității: autolimitarea de propriile tratate sau respectarea unor legi sunt inevitabile, dar contraponderea de putere reprezentată de nobili (exemplu discutat pe larg de Machiavelli) este o situație predominană pentru Evul Mediu – mai ales în Franța. Pentru exercitarea suveranității, monarhul trebuie să “acapareze” toată puterea în stat, lucru care se și întamplă începând cu secolul al XVII-lea. Cu privire la acest aspect, există în istoriografie două teorii: 1)într-o perioadă de relativ declin al nobilimii și de ascensiune a burgheziei regele acționează ca arbitru/mediator și își consolidează puterea; 2) regele își întărește puterea sprijinind nobilimea în declin care astfel devine dependentă de puterea sa. Tind să cred că prima teorie este cea care caracterizează situația cel mai bine datorită faptului că o include parțial și pe a doua, dar si pentru că rolul de mediator oferă o pozitie mai stabilă – de superioritate – și putea adduce numeroase avantaje în aranjamentul politic premodern.

Modelul de guvernare al lui Ludovic XIV (1643 – 1715) corespunde perfect “normelor” regimului absolutist. La nivel legislativ, el preia atribuțiile magistraților și ale parlamentului asupra procesului legislativ, devenind „instituția” centrală de legiferare în statul francez. Chiar și denumirile formale reflectă o schimbare de abordare: parlamentul devine din „suveran” „superior”. La nivel militar, exercită un control absolut asupra numirii funcțiilor de orice grad, asigură veniturile trupelor, dar obține și victorii militare, care sunt indicatorii tradiționali (pentru epoca respectivă) ai succesului în guvernare. Transformarea administrației locale dintr-una asigurată de nobili într-una eficient controlată de funcționarii regali se va traduce în cea mai ridicată rată de colectare a taxelor și impozitelor din istoria Franței. Prin guvernarea sa (peste 70 de ani), Ludovic a XIV-lea ilustrează perfect trăsăturile unui stat absolutist prin celebra fraza care, deși nu i-a fost istoric atribuită, îl caracterizează perfect: ”L’etat, c’est moi”. Într-un stat absolutist monarhul concentrează atribuțiile supreme de legiferare și administratie publică, monopolul asupra exercitării de violență legitimă, comanda militară supremă, drept exclusiv de emisiune monetară și este conducătorul acțiunilor de politică externă. În concordanță cu viziunea lui Jean Bodin, el este un “suveran”, dar își menține această calitate doar în condițiile în care își conservă puterea de facto.

Se poate spune că monarhia de tip absolut a dominat în mare măsură secolele XV – XVIII. Ea este o continuitate naturală a monarhiei de tip medieval și un indicator al maturizării politice a statelor europene. Totuși, una din competițiile care au stat la baza dezvoltării absolutismului i-au marcat și decăderea – relația dintre nobili și burghezi. Revoluțiile burgheze, începând cu cea din Țările de Jos și încheind cu Revoluția Franceză, vor avea ca deziderat suveranitatea corpului civic și nu a monarhului. Această idee se va traduce mai târziu în monarhia constitutională.

Bibliografie

Jean Bodin – Les Six Livres de la Republique
Niccolo Machiavelli – Principele
Olivier Nay – Istoria Ideilor Politice
Ashley Maurice – Louis XIV and the Greatness of France

sursa foto