Ne-am ales corabia ca logo și leitmotiv. Are o deosebită importanță pentru noi, deoarece simbolizează drumul nostru, motivația de-a călători și mai ales faptul că nu avem o destinație anume, ci un plan de-a cuceri cât mai multe porturi. Fără ape, corabia este doar un obiect decorativ. Întrucât astăzi este Ziua Mondială a Oceanelor, ne-am gândit că un articol eco este adecvat.*
În esența noastră suntem ființe egoiste. Chiar și în rarele momente în care reușim să ieșim din bula noastră și să ne pese, o păstrăm pentru noi înșine, din varii motive și toate proaste. Greșim când nu arătăm că ne pasă. Greșim față de noi, față de familia și prietenii noștri, față de străini, animale și plante, față de Pământ și de Creatorul nostru – indiferent dacă suntem religioși, dacă suntem convinși că suntem doar niște maimuțe mai puțin păroase și mai vorbărețe sau că suntem doar particule de energie interconectate.
Greșim când spunem: dar de ce să îmi bat capul cu ceva care nu poate fi schimbat, când lumea e condusă de oameni cu mult mai multă influență, iar lor nu le pasă? Sau chiar mai rău, când spunem: dar de ce să-mi bat capul?
În facultate am înțeles care au fost motivațiile conducătorilor – de la primii șefi de trib până la cei pe care-i vedem tot timpul la televizor (asta dacă nu cumva ați făcut alegerea deșteaptă și nu îl mai deschideți). Am dedus că prioritățile lor sunt: propria persoană, familia, prietenii, țara lor, statele care le sunt de folos, restul lumii, posterioritatea. Am observat că politicienii nu au făcut nimic bun decât sprijiniți/constrânși de mase. Dar că masele realizează rareori că au putere.
În momentele în care nu este o ființă egoistă, omul simplu, fie el artist sau om de afaceri sau undeva la mijloc, se gândește că oricum nu poate schimba lumea de unul singur.
Nu contează cine conduce lumea. Nu îmi pasă dacă în frunte e o mână de oameni care îi influențează pe toți liderii sau aceștia din urmă acționează după bunul plac și după prioritățile enumerate mai sus. Nu mă interesează dacă de fapt industria modei sau a fast-food-ului dictează regulile. Dacă Lady Gaga e șefă peste toată nebunia noastră sau pisicile care ne torc în brațe conspiră de fapt la următoarea mare lovitură pentru omenire.
Nu are niciun fel de importanță pentru că schimbările mari vin din schimbările mici. Alegerile mele și ale tale decid dacă lumea va fi mai bună sau mai rea mâine. Așa că de ce să nu o vrem extraordinară?
Greșim când ne gândim că lumea nu se va ruina cât timp trăim noi. Poate că vom scăpa. Dar cum rămâne cu copiii pe care îi avem sau pe care ni-i dorim? Îi iubim atât de mult încât ne-am da viața pentru ei. Așa că de ce nu facem ceva mai puțin dramatic pentru a-i ocroti?
Ne bazăm oare pe SF-urile citite și suntem convinși că atunci când lumea va fi într-adevăr secată de resurse vom fi populat deja galaxia asta și poate chiar mai multe? Sunt de acord că Orson Scot Card este un vizionar și că poate peste x sute de ani vom atinge o tehnologie asemănătoare cu cea din Saga lui Ender. Dar au trecut peste 40 de ani de când omul a aterizat pe Lună (dacă) și nu am mai văzut niciun progres semnificativ de atunci. Nu unul suficient de rapid. Ne gândim că nu vom avea nevoie de el decât peste y zeci/sute de ani, dar nu realizăm că pe măsură ce trece timpul, y este mai aproape, iar noi suntem încă blocați. Și consumăm în continuare într-un ritm îngrijorător, de parcă am avea zeci de planuri de rezervă. Așa că de ce nu suntem mai rezervați?
Pentru că suntem, în esență, ființe egoiste. Dar în rarele momente în care ne pasă ar trebui să avem decența de a o arăta. Nu e greu să stingem becul din baie sau de pe hol. Să închidem televizorul și computerul înainte să ne culcăm. Să scoatem telefonul de la încărcat atunci când are bateria plină. Să strângem hârtia și sticlele de plastic în doi saci, în loc să le aruncăm la grămadă la gunoi. Să facem un drum până la un centru de reciclare odată la câteva luni. Să strângem resturile după noi când mergem la grătar sau la plajă. Să nu mai acceptăm poluarea și consumul excesiv ca fiind inevitabile, ci să căutăm metode alternative. Să ne cutremurăm când auzim că biete animale suferă pentru ca noi să ne bucurăm de confortul unor societăți expansioniste (chiar dacă mai mult spațial, pe orizonală, decât transcendent, pe verticală). Să nu mai trecem indiferenți peste știrile despre dispariția a sute de specii de animale și de plante, cauzată nu de lipsa lor de adaptabilitate la mediu, ci de lipsa lor de adaptabilitate la mediul dominat de om.
Să semnăm petiții, fiindcă masele au putere. Poate că vor fi ignorate primele 1000 de semnături. Primele 2000. 2 milioane. 2 miliarde. Dar la un moment dat vom atinge numărul care e prea copleșitor pentru a fi redus la tăcere. Scrie despre asta sau compune o melodie sau pictează un tablou. Și ce dacă nu ești singurul care o face? Ignoră-ți megalomania. Dacă o singură persoană primește mesajul prin tine, ai făcut lumea mai bună. Și dacă artele nu sunt punctul tău forte sau nu ai timp ori chef, spune-i pur și simplu unui prieten: ai auzit, frate, că leii sunt pe cale de dispariție? sau dacă se topește toată calota glaciară, noi cu ce o să ne mai răcim votca?
Exprimă-te cum vrei, dar fă-o. Povara unei lumi mai bune nu este pe umeri tăi, dar vocea ta este indispensabilă pentru a ameliora situația Terrei și, implicit, a umanității.