Human beings are unable to be honest with themselves about themselves. They cannot talk about themselves without embellishing.[1] (Akira Kurosawa)

La răscruce de drumuri, la poarta oraşului Kyoto, poarta Rashomon, trei străini se întâlnesc şi, adăpostindu-se de ploaia ce începuse, într-o lumină palidă, intră în vorbă. E începutul filmului care l-a adus pe Akira Kurosawa  în rândul marilor cineaşti ai lumii. O scenă simplă, care promite sinceritate, pentru un film care îţi va intoxica mintea,  îţi va spulbera toate aşteptarile şi va pune într-o nouă lumină omul şi principiile sale morale.

Alături de un preot şi un tăietor de lemne, la poarta Rashomon vine să se adăpostească un om de rând. Cei doi încep să-i  povestească întâmplarea la care au fost părtaşi.  Un samurai fusese ucis, iar soţia sa fusese abuzată de  acelaşi criminal.  De la aceeaşi premisă pornesc patru mărturii total diferite, a soţiei samuraiului, a samuraiului, expusă prin intermediul unui medium, a tâlharului  şi a tăietorului de lemne, martorul direct al întregii întâmplari. Preotul relatează mărturiile celor neprezenţi și, în tăcerea filmelor mute, îndrăgite atât de mult de Kurosawa, sugerând călătoria în timp, apar flashback-urile fiecarei mărturii. Cu fiecare dintre ele, întreaga percepţie a evenimentului  este răsturnată,  iar orice logică – anulată.  Samuraiul  susţine că s-a sinucis, soţia sa ca ea l-a omorât, iar banditul că el este vinovat de crima comisă. Uimitor şi tulburător nu este faptul că mărturiile nu coincid, ci faptul că fiecare se acuză pe sine, parcă orbeşte. Singurul martor ocular ce nu participă direct la acţiune, tăietorul de lemne, exclamă: Nu înţeleg!

Soluţia problemei, ce reiese din viziunea sa total obiectivă, vine într-un moment în care spectatorul realizează că nu acest lucru e important pentru viziunea lui Kurosawa, nu rezolvarea crimei reprezintă esenţa filmului, ci modul în care emoţia puternică şi psihologicul depăşesc orice limită a raţiunii. Omul e un sclav al sentimentelor sale, ele pot deveni un obstacol în calea gândirii raţionale. Aşa apare efectul Rashomon, subiectivitatea asupra percepţiei amintirilor, atunci când un eveniment poate avea versiuni diferite, fiind în egală măsură plauzibile.

În final, un plânset de copil aduce în scenă diferenţele radicale dintre oameni: pe de o parte egoismul, interesul propriu ce prevalează, în imaginea omului de rând, pe de altă parte bunătatea dezinteresată, în cea a tăietorului de lemne. Încrederea în umanitate este reînviată, însă nimic nu este sigur la orizont.

Kurosawa este cel care lansează cinematograful japonez, adunând laurii din Vest. Noul Hollywood, Scorsese, Spielberg îl citează ca principală influenţă pe Kurosawa. Marii veterani ai filmului european nu îl ignoră: Fellini l-a numit cel mai mare autor de film al lumii. A fost însă criticat de conaţionalii săi pentru o doză prea mare de occidentalism.[2] Deşi în viziunea unora, el se îndepărtează de cinematograful tradiţional japonez, Kurosawa revoluţionează prin sunet şi lumină, prin accentul pus pe jocul actorilor, prin riscurile pe care niciun alt regizor nu a avut curaj să şi le asume până la acea dată. A fost un împătimit al filmelor mute şi de aceea dorea  să aducă simplitatea din arta modernă în creațiile sale. Rashomon este în totală concordanţă cu crezul său artistic. Astăzi, din păcate, tot mai puţini consideră digerabil un film din anii 50, cu atât mai mult unul japonez. Însă ceva din structura sa îl face să conveargă către omul contemporan. Poate pentru că, după 60 de ani, emoţia umană a  rămas  neschimbată.