Ce poate fi democraţia altceva decât un drum al puterii?

Platon era un anti-democrat convins, semn al dreptului la opinie. Procesul lui Socrate s-a dovedit a fi un paradox al democraţiei ateniene, şi totuşi, acesta a fost achitat în 2012, după mai bine de două milenii.

Dar, să vedem întâi cum funcţiona democraţia în Grecia antică şi care erau pârghiile acesteia. Nu putem vorbi despre democraţia ateniană fără a aminti de ecclesia, care era adunarea la care lua parte poporul, prin rotaţie. Aceasta se întrunea de 10 ori pe an. Prin ecclesia se înţelegea interpretarea concretă a suveranităţii poporului. O altă componentă era Boule  – Consiliul celor 500, desemnat prin tragere la sorţi. Nimeni nu putea să servească în cadrul acestuia mai mult de doi ani pe viaţă, de unde rezultă un eşantion echitabil al poporului atenian. Ideea de democraţie ateniană este foarte bine sintetizată într-un dialog din Suplicantele lui Euripide: un crainic venit la Theseus  întreabă: „Unde-i tiranul vostru?  Theseus răspunde: „Atena nu ascultă de un singur om, e liberă. Aici poporul este rege. Fiecare cetăţean, pe rând, chiverniseşte ţara vreme de un an iar avuţia nu se bucură de întâietate: bogatul şi săracul au aceleaşi drepturi” [1]

Deşi multe secole uitată, democraţia a rezidat totuşi în minţile oamenilor prin ideile sale: drepturi politice egale pentru toţi, ideea guvernării de către cei săraci revenind însă în numeroase perioade de criză. După un absenteism de un mileniu şi jumătate, avea să reînvie în minţile revoluţionarilor francezi, de astă dată concretizată, din nou parte a vocabularului politic. Aşadar, în preajma revoluţiei franceze, democraţia dezbracă sensul literar în faţa istoriei. Cu gândul la ideea unui viitor haos creat de gloate, ia astfel naştere o democraţie ateniană în esenţă, dar adaptată realităţii unui stat modern: democraţia reprezentativă. Iorga ne aminteşte că termenul de democraţie a fost cu desăvârşire uitat de medievali, însă a renăscut odată cu revoluţia franceză de la 1848 ce s-a clădit pe conceptul de naţiune.[2]

În 1836, anul în care a apărut celebra carte a lui Tocqueville, Despre democraţie în America[3], John Stuart Mill, admiratorul acestuia, afirma că salariile mari şi alfabetizarea sunt două elemente ale democratizării. Trei decenii mai târziu, James Bryce era de părere că progresul social al democraţiei a întrecut progresul politic, ceea ce era de rău augur, pentru că nu există nimic mai rău decât o societate democratică fără instituţii democratice. Reiese de aici caracterul uniformizării societăţii, egalitatea..ce a dus în final la..democraţiile populare. Vedem că democraţia nu este un concept tocmai uşor de gestionat. Tocqeville, cunoscut în istorie mai degrabă datorită vizionarismului său, şi nu neapărat pentru ideile uşor utopice despre democraţia americană, a ajuns la concluzia că noţiunile principale pe care şi le formează oamenii în materie de guvernare nu sînt pe de-a dreptul arbitrare. Ele apar în fiecare epocă din starea socială şi spiritul mai curând le primeşte decât le creează.[4]

Sociologia politică modernă este de altfel, în strânsă legătură cu noţiunea de democraţie.  În nucleul concepţiilor unor teoreticieni clasici ai elitelor precum Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca sau Robert Michels[5] găsim aserţiunea că democraţia în sensul strict de conducere de către popor, este imposibilă: orice guvernare este guvernată de către o elită sau de către un număr de elite aflate în competiţie. Astfel, aspiraţia democratică în forma ei clasică este condamnată. Raymond Aron exprimă cât se poate de succint această concluzie: există guvernare pentru popor, nu există guvernare de  către popor, idee dusă mai departe şi de către Joseph Schumpeter în lucrarea Capitalism, Socialism and Democracy (1942), unde defineşte democraţia „ca fiind o metodă politică [..] de a ajunge la luarea deciziilor politice şi care prin urmare nu poate fi un scop în sine”. El a concluzionat rapid că idealul clasic al guvernării de către popor nu este numai imposibil, ci şi indezirabil, date fiind ignoranţa, iraţionalitatea şi apatia dovedite ale poporului.

În lumea modernă, democraţia a fost văzută adesea ca o ameninţare la libertăţile individuale, astfel luând naştere conceptul de tirania majorităţii sau tirania opiniei publice. Democraţia modernă este expresia conexiunii intime dintre democratizare şi politizare. Numărul restrâns al politicienilor Atenei permitea acestora participarea activă la viaţa politică (nu aceeaşi formulă se poate aplica democraţiei moderne, unde democraţia directă este impracticabilă, însă referendumul poate fi imposibilul devenit posibil, expresia suveranităţii poporului). Dimensiunea democraţiei în societatea modernă este dată de alegerea unor reprezentanţi capabili să exprime voinţa poporului, de unde şi generalizarea ideii de „om politic”.

După prăbuşirea ţărilor din blocul comunist, mulţi au văzut în acest fapt un triumf al democraţiei, al capitalismului. Date fiind vremurile în care trăim, se vede mai degrabă o prezervare, o conservare a democraţiei moderne decât săvârşirea uneia de tip clasic, care astăzi este imposibil de realizat. Rezidând la ideea lui Raymond Aron, consider că democraţia actuală este ceea ce acesta a numit cu o mare măiestrie, guvernarea pentru popor. Aneurin Bevan afirma despre democraţia reprezentativă: „O persoană reprezentată este una care va acţiona, într-o situaţie dată, într-un mod foarte asemănător celor pe care-i reprezintă. Alegerea este numai parte a reprezentării. Ea devine reprezentare completă numai dacă persoana aleasă vorbeşte cu accentul autentic al celor care au ales-o”[6].

Francis Fukuyama, funcţionar al departamentului de stat al SUA, vorbeşte în lucrarea intitulată „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”[7] despre democraţia capitalistă. Argumentele lui Fukuyama converg înspre legitimarea democraţiei liberale şi a pieţei libere ca expresii complete şi definitive ale reprezentării politice. Acesta afirmă că democraţia reprezintă stadiul final şi cel mai înalt al dezvoltării instituţiilor politice şi economice umane – perspectivă în mod clar proiectată ca o alternativă la cea marxistă. Ţin să precizez că lucrarea lui Fukuyama a fost redactată sub formă de eseu în 1989, fiind publicată în volum în 1992. Tot în aceeaşi lucrare, Fukuyama subliniază că democraţia este un concept, înainte de a fi un fapt, de unde şi caracterul ambiguu al acesteia, mai ales dacă ţinem cont de lunga istorie a democraţiei. Nimic mai adevărat. O concepţie comună asupra democraţiei este aceea a „guvernării de către popor”, ori cel puţin, de către reprezentanţi aleşi prin vot universal de acesta. Dar ce se întâmplă când „aleşii poporului” sunt aleşi de o minoritate de 40 % din totalul populaţiei? Mai poate fi numită aceasta democraţie? Aşadar, am avea nevoie de o redefinire a termenului, având în vedere că în accepţiunea modernă ne aflăm deja la foarte mare distanţă faţă de ceea ce grecii antici numeau guvernarea de către popor acum 2500 de ani. Problema relaţiei dintre ideea de democraţie şi realitate ne pune în faţă numeroase dificultăţi. Tocmai pentru că realitatea contemporană nu mai corespunde unor noţiuni clasice despre ceea ce înseamnă democraţia. Unii autori din secolul XX au argumentat că avem nevoie de o revizuire a însăşi concepţiei noastre despre democraţie, pentru a urmări ce este realmente posibil în societăţile avansate moderne. Îndată ce începem să cercetăm sensul termenului, descoperim că el a fost şi este încă folosit într-o varietate de moduri diferite, ce pot avea un nucleu comun, fără a fi însă identice.[8] Pe de altă parte, Robert A. Dahl vede în democraţie receptivitatea constantă a guvernului la preferinţele cetăţenilor, consideraţi egali din punct de vedere politic. Tot Dahl este cel ce evidenţiază o altă trăsătură importantă a democraţiei, şi anume, contestarea publică. Acesta subliniază acest fapt prin exemplul dictatorilor care deşi invocă mereu dreptul de a lua parte la activitatea guvernului, nu oferă dreptul de contestare publică. El redefineşte democraţia, numind-o poliarhie, respectiv o complexă reţea de centre de presiune şi control.

La rădăcina tuturor definiţiilor date democraţiei, oricât de rafinate şi complexe, stă ideea de putere populară, de situaţie în care puterea, poate şi autoritatea, rezidă în popor. Atât timp cât nu ne îndepărtăm de acest nucleu, încă mai putem vorbi de democraţie. Acea putere sau autoritate este văzută ca fiind de natură politică, şi prin urmare ea capătă adesea forma unei idei de suveranitate populară – poporul ca autoritate politică ultimă. Însă democraţia poate fi la fel de bine un termen aplicat unei întregi societăţi, despre care la o scurtă radiografie, vom putea afirma la un moment-dat că este mai mult sau mai puţin democratică, în contextul în care tendinţa pe care o imprimă secolul XXI este una de democratizare.

Democraţia constituie una din cele mai durabile idei ale politicii, devenind în secolul XX una din ideile centrale avansate de marile puteri, chiar dacă sensul acesteia a fost revizuit în mod constant. În prefaţa lucrării Democracy, Anthony Arblaster a reuşit, în opinia mea, coagularea tuturor cercetărilor de până acum într-un dialog bine cunoscut, amintindu-l pe Humpty Dumpty din „Alice în Ţara Oglinzilor”, care spune la un moment-dat: „Când folosesc un cuvânt  – înseamnă exact ceea ce vreau eu să însemne – nici mai mult, nici mai puţin.”[9] Oare aşa o fi şi cu democraţia? La un anumit nivel, da, atâta vreme cât regăsim un nucleu de sens comun acceptat.


[1] Euripide, Teatru complet, traducere, prefaţă şi comentarii de Alexandru Miran, Ed. ARC, Chişinău, 2005.
[2] Nicolae Iorga, „Originea şi sensul democraţiei”, Biblioteca de Vulgarisare a Fundaţiei Culturale din Vălenii de Munte, în Cuvântul, nr. 1/1961.
[3] Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol. I-II, trad. de Magdalena Boiangiu şi Stanciu Beatrice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995.
[4] Alexis de Tocqueville, Despre democraţie în America, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 315.
[5] Vilfredo Pareto. Trattato Di Sociologia Generale (4 vol.). G. Barbéra, 1916; Robert Michels, Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Collier Books, New York, 1962. http://www.archive.org/stream/theoriesofsociet01pars#page/598/mode/2up;
[6] Peter J. Laugharne (ed), Aneurin Bevan – A Parliamentary Odyssey: Volumes I and II, Speeches at Westminster 1929-1960, Manutius Press, 2004.
[7] Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Ed. Paideia, Bucureşti, 2008.
[8] Anthony Arblaster, Democracy, 3rd edition, Open University Press, 2002, p. 9.
[9] Robert A. Dahl, Democratic Theory, University of Chicago Press, Chicago, 1956.