Dacă în prima parte a seriei de articole închinată călătorului italian Domenico Sestini ne-am oprit asupra unei prezentări generale a Ţările Române şi a oamenilor acum vom vorbi despre bogăţiile şi resursele pământului românesc.

Ţin să precizez că aceste bogăţii sunt cunoscute încă din antichitate, încă de când dacii populau aceste meleaguri. Din descrierile pe care diferiţi autori antici le fac teritoriului locuit de daci reiese că acesta era foarte bogat şi foarte fertil, iar oamenii ar fi putut să trăiască fără să mai fie nevoie să importe ceva, ba chiar ar fi exportat ei către alte popoare. Ocupaţia de bază a dacilor a fost, la fel ca şi a românilor mai târziu, agricultura. Iar acest lucru nu trebuie să ne mire, dat fiind faptul că pământul acesta dădea atâtea roade. În timpul expediţiei lui Alexandru cel Mare contra dacilor, armata acestuia a trebuit să-şi facă loc cu săbiile prin lanuri.[1] O plantă foarte importantă pentru daci a fost viţa de vie, cultivată pe mari suprafeţe din teritoriul ocupat de daci şi fiind de o foarte bună calitate, la fel ca şi vinurile care erau neamestecate de către daci cu apă sau altceva atunci când le beau. Se spune că Burebista le-a poruncit dacilor să taie toată viţa de vie din regat din cauza exceselor cauzate de către vin. Dacii s-au supus, însă, cel mai probabil, nu s-a tăiat toată viţa de vie, ci doar cea în plus.[2]

Când Traian a învins pe daci şi i-a supus a plecat din ţara lor cu 165 de tone de aur şi 311 tone de argint.[3] O uriaşă pradă de război care a rezolvat problemele financiare ale imperiului din acea perioadă. Aceste cantităţi uriaşe de metale preţioase ne arată clar cât de bogat era subsolul.

Dar bogăţiile pământului românesc au fost cunoscute şi în timpuri mai noi. Ceară, miere, cereale etc. luau drumul Instanbului în timpul când turcii aveau pretenţii asupra Ţărilor Române. La fel ca şi strămoşii noştri, dacii, am avut cai foarte buni, mai ales prin părţile Moldovei, cai care ajungeau în capitala turcilor otomani. Dimitrie Cantemir reproducea în Descriptio Moldaviae un proverb care circula în rândul turcilor: Nimic mai frumos ca un tânăr persan pe un cal moldovean. Ţara noastră este şi a fost un loc binecuvântat şi plin de bogăţii după urma cărora am putea trăi foarte bine, dacă am ştii cum să le exploatăm în folosul neamului nostru.

Încă din capul locului, în opera lui Sestini, se pot confirma lucrurile menţionate mai devreme despre viţa de vie şi vinuri. La vigna, tanto utile per la sua produzione, merita il primo luogo in questo capitolo, sì per la grande abbondanza, che per l’eccellente qualità dei vini che produce nei due principati[4] ne spune el şi ne mai şi adaugă un lucru foarte interesant şi anume i più usuali sono i bianchi e di color dorato; i rossi non sono tanto amati.[5] Italianul mai spune despre viţa de vie că este cultivată pe coline, iar în octombrie fructul devine matur. Vinurile sunt bune (tanto buono), iar vinului roşu, când se fermentează, i se adaugă o cantitate de pelin care îl face puţin amar şi îi dă culoarea aceea de rubin. Cele mai bune podgorii din Moldova sunt la Odobeşti, lângă Focşani (Odobesti, vicino a Foxani), iar în Ţara Românească în judeţul Săcuieni (judeţ istoric) şi la Râmnicu Vâlcea (Saccojani e di Rimnico di Crajova).

Cele mai importante cereale şi legume cultivate în cele două principate sunt: grâul, orzul, porumbul, mazărea şi lintea. Grâul este excelent pentru producţia de pâine, iar orzul pur este frumos şi perfect (bello è perfetto). Sestini mai spune că există foarte multe terenuri necultivate, iar acest lucru este observat nu numai de el, dar şi de alţi călători, care spun că pământul este plin de bogăţii, dar ori este necultivat pe mari suprafeţe, ori este cultivat prost, poate din cauza folosirii unor tehnici învechite. Pe pământurile care sunt proaspăt cultivate, încă din primul an, în primăvară, se seamănă varză şi pepeni verzi excelenţi (pure eccellenti).

Tanto nelle pianure, quanto nelle valli e monti s’incontrano da per tutto immense selva din grandi ed utili alberi per uso del l’uomo, adică atât la câmpie, cât şi prin văi şi munţi se întâlnesc mari păduri unde se găsesc foarte multe specii de copaci utili omului. Acest lucru nu trebuie să mire deloc. Pe vremuri, Ţara Românească era acoperită de uriaşii codrii ai Vlăsiei, o pădure imensă şi străveche, cunoscută încă din antichitate. Sestini spune că străzile din Bucureşti şi Iaşi (Bucareste e Jassi) sunt formate din grinzi de stejar care, dacă sunt conservate bine şi sunt fabricate bine, sunt foarte bune şi utile pentru cei ce doresc să se plimbe pe jos[6]. Pe de altă parte, dacă se învecheşte şi putrezeşte, nu mai este deloc bun şi devine foarte periculos, mai ales pentru trăsuri şi cai. Se pare că în perioada în care Sestini a călătorit prin părţile noastre, numărul pădurilor era cu mult mai redus decât era în vremuri mai vechi, când formau adevărate fortăreţe naturale impenetrabile şi unde oamenii se puteau retrage atunci când ţara era în pericol[7]. Încă din cele mai vechi timpuri românii se retrăgeau spre păduri şi munte atunci când primejdia se apropia. Domnitorii români au folosit foarte des tehnica pământului pârjolit, lovind din ascunzătorile cele mai întunecate. O zicală de prin bătrâni spune „codru-i frate cu românul” şi acest lucru este foarte adevărat.

Fructele sunt şi ele foarte variate şi răspândite, şi se găsesc atât în grădinile ţăranilor, cât şi în păduri (abbondano non solo nei giardini senza gran cura, mai nei boschi). În grădini se cultiva o fructă, posibil un tip de mere, numită domniască şi despre care se spune că era forse le più distinte dell’Europa, per la loro grandezza, sapore, ed odore.[8] Existau şi mulţi alţi pomi fructiferi: cireşi (ciriege), piersisci (pesche), peri (pera), pruni (susine). Pepenii verzi sunt de o calitate bună şi sunt un aliment de bază în timpul verii. Pe vremuri, ne spune călătorul, oamenii nu cunoşteau alte plante sau ieburi nutritive, doar varza şi pepenii. Asta până când grecii şi ungurii au introdus şi alte soiuri de plante.[9] Tot călătorul italian ne spune că a văzut cu ochii lui (ho veduto) un teren despre care oamenii spuneau că este infertil, dar care a reuşit în cele din urmă să producă fructe foarte bune. Iată încă o dovadă despre bogăţia şi fertilitatea pământului ţării noastre.

Păşunile care abundă în cele două principate sunt foarte hrănitoare pentru animale. Din cauza aceasta, la anul 1786, numărul caprelor şi oilor era de 4 milioane[10]. Aceste animale trăiesc tot timpul sub cerul liber, vara la munte şi iarna pe malurile Dunării. Din laptele oilor se face o brânză pe care localnici o numesc alba (bianco) şi pe care o vând negustorilor. Aceştia scot untul din brânză şi o transformă într-un alt soi, şi care are forma şi aroma celei din Sicilia (forma e sapore di qullo che si fa nei regni di Sicilia). Se mai prepară şi un alt soi de brânză, numit brânză de munte, care se mănâncă în special în Transilvania.

Albinele sunt şi ele o parte importantă a producţiei interne a celor două principate. Ceara pe care aceste două ţări o dădeau era cea mai bună şi cea mai căutată din Europa. O spune chiar călătorul: (…) la cera che danno è senza dubbio la più bella e ricercata di tutta l’Europa. Ceara din unele regiuni ale Moldovei era superioară celei din Ţara Românească (la cera di Moldova è qualche punto superiore a qulla di Valachia) mai ales acolo unde se găsesc tei, care au un miros foarte plăcut.

Din păcate, deşi avem atâtea bogăţii, în trecut exista şi o foarte mare primejdie pentru recolte şi pentru plante: lăcustele. Mari invazii de lăcuste care distrugeau recoltele şi aduceau mari pagube ţăranilor care trudeau la muncile câmpului. Sestini spune despre acestea că sunt ca un blestem pentru ţările unde pământurile sunt atât de bogate şi atât de frumoase.

În cele două principate exista foarte mult azotat de potasiu (silitră) însă o mare cantitate merge către Constantinopol, în timp ce o altă mare cantitate cade pe mâna evreilor polonezi care fac contrabandă.[11] Mai exista şi foarte mult grudron (catran), negru şi roşu, iar cel roşu are unele proprietăţi medicinale şi era folosit pentru vindecarea unor boli specifice bovinelor. Şi în Carpaţi se găseau multe metale preţioase, dar şi metale nepreţioase. În trecut, spune Sestini, acestea nu erau exploatate din cauza ignoranţei şi neştiinţei oamenilor şi principilor care guvernau ţările, iar acum oamenii nu se pot bucura de ele din cauza lăcomiei turcilor. În ape se pot găsi multe părticele de la metalele din munţi; în râuri se afla aur amestecat cu puţin argint, iar în „unghiul” Moldovei se pot găsi mari cantităţi de fier.

Din tot ce am expus mai sus, mărturii luate din însuşi cartea călătorului italian, putem deduce simplu că Ţările Române erau foarte bogate în multe privinţe şi aveau resurse în abundenţă. Poate că dacă am fi fost poziţionaţi într-o altă zonă geografică, dar cu aceleaşi bogăţii, am fi fost şi noi atunci, şi poate şi acum, o putere economică şi militară cu un cuvânt mult mai greu de spus în treburile europene. Istoria însă nu ne-a fost alături. Tot ceea ce producea ţara noastră ajungea la turci, iar mai apoi, în vremuri mai noi, la ruşi, lucru care a slăbit procesul nostru de dezvoltare, iar asta, alături de alte lucruri, ne-a adus în coada Europei, acolo unde, din păcate, ne aflăm şi astăzi, deşi potenţial există şi a existat dintotdeauna.


[1] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor. Vol. I: Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Bucureşti, Editura All, 2007
[2] Ibidem
[3] C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Columna lui Traian, Ed. Meridiane, 1966
[4] Domenico Sestini, Viaggio in Valachia e Moldavia con osservazioni storiche, naturali e politiche, Milano, 1853, p. 37: Via, foarte utilă pentru producţia sa, merită un loc de frunte în acest capitol, pentru bogăţia sa, cât şi pentru excelenta calitate a vinurilor pe care le produce în ambele principate.
[5] Ibidem, p.37: Cele mai întâlnite sunt cele albe şi cele cu o culoare de aur; cele roşii nu sunt aşa de iubite.
[6] Ibidem, p.43: Le strade di Bucareste e Jassi, sono un ponte continuato, formato di travi di quercia, che quando è ben fatto e ben conservato, riesce molto comode a chi cammina a piedi.
[7] Ibidem, p.45: Benchè sino al giorno d’oggi le due province abbondino di boschi, pure i nazionali, curiosi delle cose patrie, assicurano che sono molto pochi in paragoni di quelli erano anticamente, e che formavano delle fortezze naturali ed impenetrabili ai nemici.
[8] Ibidem, p.46: poate cele mai nobile din Europa din cauza mărimii, aromei şi gustului lor.
[9] Ibidem, p.47
[10] Ibidem, p.50
[11] Ibidem, p. 75: Il principe è obbligato di spedire a Constantinopoli ventimila oke di nitro, e gli ebrei polacehi ne transportano molto in contrabbando.

sursa foto: Angela Puraci