Pervertirea Șotronului

Când am deschis Pervertirea Cristinei Nemervoschi, apărută în 2012 la editura Herg Benet, și am observat că începe cu un motto din Șotronul lui Julio Cortázar, pe care îl terminasem cu câteva zile în urmă, mi-am spus că am în mâini o carte foarte bună. Având romanul argentinianului atât de proaspăt în minte, mi-a fost ușor să observ anumite similitudini.

Cea mai clară asemănare între cele două romane este faptul că ambele povești sunt pretexte pentru a defini arta – în Șotron prin notițele lui Morelli, iar în Pervertirea prin introspecțiile celor trei naratori.

Nemuritorii din Pervertirea amintesc de Clubul din Șotron, ambele cercuri fiind formate din artiști mizantropi, pentru care femeile sunt doar accesorii. La fel cum Corbu și Ulf le desconsideră deseori pe Tara și Amalia, Oliveira o tratează pe Maga cu superioritate. Relația dintre personajele principale masculine din ambele romane este strânsă – atât Corbu și Ulf, cât și Oliveira și Traveler rezonează unul cu altul la un nivel profund, primordial, se raportează unul la altul nu ca la un prieten, ci ca la un alt ego.

Scena din Șotron în care Oliveira vrea niște mate și cuie, iar Traveler o trimite pe Talita să i le dea, pe un pod improvizat între ferestrele apartamentelor lor, rezumă întregul joc cu femeile din Pervertirea. Talita se găsește prinsă între Oliveira și Traveler (tot din cauza faptului că ei doi sunt atât de apropiați încât aproape se contopesc), dar se simte mai atrasă de Traveler, cu care are o relație. Amalia și Tara sunt fascinate de Ulf, dar nici Corbu nu le rămâne indiferent.

Însă nu numai personajele masculine se suprapun. În cazul lor este vorba de o transformare datorată unei dependențe de celălalt. În schimb, Talita-Maga și Amalia-Tara se confundă numai prin prisma lui Oliveira, respectiv Ulf, ele fiind, de fapt, importante doar datorită (și în măsura) atenției care le este acordată de către personajele cu adevărat semnificative. Oliveira, poate din vinovăție, poate dintr-o iubire sau pseudo-iubire conștientizată prea târziu, o vede pe Maga în locul Talitei încă de când se întoarce din Europa, iar în azil deja o privește pe soția prietenului său ca pe o entitate dublă. Ulf afirmă deseori că Amalia o imită pe Tara, dar la sfârșitul romanului are loc o inversiune, când i se pare că Tara a împrumutat din trăsăturile Amaliei.

Cele mai dure scene din ambele romane sunt centrate în jurul copiilor. În Șotron moartea bebelușului Rocamadour este descoperită inițial de Oliveira, care decide să lase petrecerea spontană să continue, anunțându-i pe toți, dar punându-i să păstreze secretul până când Maga își va da singură seama. Pervertirea este chiar mai brutală, prin povestea tulburătoare spusă de paznicul Calei, care confirmă bănuiala Tarei cum că acolo ar fi existat un abator – doar că nu de animale.

S-ar putea spune că duritatea se propagă și în firile personajelor sau că acestea sunt mai „depravate” în romanul Cristinei Nemerovschi, dar singura diferență este de epocă. Și Oliveira făcea excese și putea fi considerat excentric pentru vremea aceea. Însă decorul în care autoarea își plasează protagoniștii – Cala/Iapa, o hală abandonată, sinistră, îndepărtată de (așa-zisa) civilizație – și contextul social în care se află aceștia amplifică aspectele întunecate ale romanului.

Dar aici se termină similitudinile. Pervertirea Șotronului e doar un joc de cuvinte. Adevărul e că elementele comune ar putea fi la fel de ușor pure coincidențe. În ciuda faptului că Ulf și Corbu sunt niște caractere speciale, niște rarități, ei nu se dezic de la o anumită tipologie, cea a artistului foarte inteligent, cu dese sclipiri de geniu, care ajunge, inevitabil, să fie mizantrop, narcisist, arogant, să iubească arta mai mult decât ființele din jurul său, pentru că îi oferă mai multă satisfacție. Chiar și violența și perversiunile sunt elemente firești, deși caracteristice nu neapărat artistului, ci mai degrabă omului liber.

Romanele Cristinei Nemerovschi au două lucruri în comun: atacă prostia, banalitatea și, mai ales, asumarea lor ca fiind normale și pun în lumină întunericul care sălășluiește în natura umană. O face dur, scârbos, înfricoșător, excitant, sensibil, amuzant, în funcție de necesitate.

Pervertirea aduce laolaltă un pictor, un scriitor și o prostituată ce pornesc în căutarea unei adolescente care încă nu a stăpânit sexul, iubirea, inteligența, profunzimea, prietenia, familia sau pe ea însăși. Amalia pare a fi un obstacol în calea tuturor – Tara și Corbu simt că nu mai sunt atât de apropiați de Ulf, Ulf de sinele său creator, iar pentru mama sa a fost mereu o povară din cauza faptului că era diferită. Dispariția ei pare să o afecteze inițial doar pe Tara. Căutarea ei este doar un pretext pentru cei trei protagoniști. Tara se simte vinovată, dar în același timp vrea să se apropie de Ulf. Ulf, în plină criză creatoare, se lasă purtat de Tara, dar nu este deloc interesat de anchetă, iar Corbu, unul dintre suspecții principali, este mai preocupat de reculegerea prietenului său decât de soarta Amaliei.

Tragedia fetei trece pe plan secundar, primordială fiind arta. Nu căutarea Amaliei, căutarea Artei. Nu găsirea Amaliei, ci găsirea acelei inspirații, acelui subiect, acelei forme, acelui stil original care să dea naștere unei capodopere. Lipsa de importanță a fetei este întărită de faptul că misterul nu este elucidat la final și că abia spre sfârșit, când indiciile încep să se lege, investigația trece, pe alocuri, în prim plan.

Pervertirea pare un roman dur, erotic, pervers, violent, fantastic chiar (apariția lui moș Bărbuță și a Babei Cloanța, pe care i-am perceput ca fiind simbolurile sinelui creator al lui Ulf, respectiv crizei sale). Însă Cristina Nemerovschi este o scriitoare de o sensibilitate deosebită. E greu într-o astfel de poveste, cu asemenea personaje, să creezi scene în care emoția să fie verosimilă. Când Corbu și Ulf se iau de mână, gestul transcende sexul, vârsta, prietenia și atinge un nivel greu de înțeles: o manifestație fizică a unei conexiuni adânci între două fragmente ale aceluiași întreg. Ori când Corbu se apropie de bătrânelul cu umbrelă sau o tratează pe Maria Magdalena, minicapra lui Ulf, cu o tandrețe de neînchipuit, fapte care intră în contrast cu ura permanentă pe care o afișează.

Apariția repetată a animalelor sau a numelor de animale[1] m-a dus cu gândul la o întoarcere la instincte. Și arta lor, până la urmă, asta este. Nu este acea artă idealizată, care ridică omul pe un piedestal de unde urmează să fie slăvit de către populația mai puțin înzestrată, ci acea dependență primară, acea boală care transformă, care distruge și chinuie, care împinge la violență și crimă, care pervertește.

Pervertirea este un roman actual, dinamic, colorat (nu pastel, ci mai întunecat), care atacă prostia și complacerea în banal, încurajează eliberarea de prejudecăți și, în primul rând, încearcă să aducă lămuriri asupra artei și a relației artist-creație.

Nu ai cum să ai ceva interesant de povestit și, în același timp, să mai fii pe aici ca să apuci să povestești. Ori tu, ori povestea. Nu puteți supraviețui împreună.


[1] Minicapra lui Ulf sau câinii pe care acesta îi îndrăgește, Veverița (Amalia), Babuinu (tatăl vitreg al Amaliei), Corbu, Ulf (wolf=lup), Iapa/Cala („femininul” de la Cal), chiar și „păduchiuții” (oamenii conduși de prejudecăți, limitați, etc.) sau faptul că Tara este o prostituată cu tendințe de Dominatoare, deci un „animal de pradă” al nopții, al sexului și al controlului.