Naționalismul polonez: De la istoric la etnic, de la elite la mase și de la idealist la realpolitik

Emergența naționalismului în Europa modernă a reprezentat în general una dintre formele de opoziție față de puterea nobiliară și regală. Nu la fel a fost cazul cu state aflate sub ocupație, ca România, Ungaria sau spațiul polonez. În aceste situații, ideologia emana chiar de la elitele nobiliare cu finalitatea separatismului.[1]

Cu precădere, cazul naționalismului polonez este interesant deoarece analiza acestuia reflectă o trecere oarecum inedită printre diversele naționalisme de sfârșit de secol XIX și început de secol XX: trecerea de la un naționalism elitist, idealist și inclusiv, la unul de mase, realist și etnic. Nostalgia șleahtei pentru istoricul regat medieval polonez constituia inițial nucleul discursului naționalist emergent. Apoi, treptat, acest discurs a dobândit noi elemente sub influența tot mai puternică a maselor, sub care se ascundeau doleanțe politice concrete. După cum se va argumenta în rândurile care urmează, fenomenul are legătură cu apariția unor noi curente ideologice, sociale și politice precum primitivismul, etnologia și populismul.

Foarte asemănător narațiunii naționale maghiare, cea poloneză punea în scrierea sa accent pe reînvierea unui trecut idealizat: a unui regat pierdut, dar glorios. Însă spre deosebire de cel dintâi, după cum subliniază John Breuilly, naționalismul polonez era unul idealist: scopul nobililor polonezi în comparație cu omologii lor maghiari nu era câștigarea de mai multe privilegii politice pentru clasa socială pe care o reprezentau.[2] De altfel, aristocrația poloneză și-a păstrat în general privilegiile, în speță în Rusia, unde exista chiar o autonomie administrativă a regiunii polone, iar elite ca Adam Czartorysky au ajuns la cele mai înalte funcții în stat. Remarcabil este că naționalismul polonez a fost mai puternic în chiar zonele – precum Rutenia – în care autonomia era mai mare.[3]

Memoria a fost principalul motor al elitei din spațiul polonez în elaborarea ideologiei naționale. În primul rând șleahta și clericii au păstrat vie ideea de regat polonez. Ei erau responsabili cu punerea în scena a acestui naționalism elitist: inspecția imperială din Galiția din 1880 sau aniversarea eliberării Vienei din 1683 de sub asediul turcesc, organizată trei ani mai târziu.[4] Astfel de manifestări subliniau ideea de aristocrație, catolicism și de istorie glorioasă: rememorarea Poloniei ca o barieră a civilizației catolice în fața barbariei ortodocșilor și musulmanilor.[5]

Modul în care ideologia națioanlă poloneză s-a manifestat public sub monopolul elitelor avea totuși un caracter inclusiv. Masele erau și ele implicate în ceremoniile naționale. „Nu etnicitatea sau limba, ci un trecut împărtășit și un scop comun constituiau națiunea.”[6] Retorica națională, imaginată de conducerea poloneză, apărea ca una integratoare, mergând pe tradiția regală, mențiuntă vie aproape în mod exclusiv în memoria colectivă a șleahtei. Deși discursul public trimitea către „unitate națională și religioasă care transcendea diviziunile etnice și de clasă”,[7] totuși era vorba aici doar de simbolistica ceremoniilor și nu de reprezentanța politică – monopolul exclusiv al șleahtei ca tradiționala depozitară a puterii. Așadar privilegiile politice și conducerea rămâneau apanajul exclusiv al nobilimii.

Cruciale în modificarea discursului național polonez s-au dovedit noile repertorii intelectuale și politice de largă circulație europeană la sfârșit de secol XIX: etnologia și primitivismul pe de-o parte și liberalismul și populismul pe de alta. Astel de curente ideologice se centrau pe importanța localului și regionalului – a maselor, în general – în definirea specificității naționale. Primitivismul, spre exemplu, promova în sfera culturii înalte cultura vernaculară, izolată de modernitate, văzută ca esență a națiunii. Toate aceste retorici convergeau spre ideea de democrație, de politică a maselor.

În Polonia, grupări de intelectuali precum așa-numiții pozitiviști din Varșovia sau Societatea Tatra erau implicați în explorări etnografice în vederea descoperirii unor valori pur-poloneze. Locus-uri ale imaginarului național, precum Zakopane sau Munții Tatra în general, în ciuda poziționării geografice relativ periferice – izolare care le conferea o dimensiune de puritate în contrast cu diversitatea etnică a orașelor – au ajuns să ocupe un loc central în discursul naționalist polonez. Localul era integrat naționalului.[8]

Discursul național polonez s-a îmbogățit către începutul secolului XX cu noi elemente (rurale) iar lumea satului a dobândit o importanță sporită. Țărănimea a început să fie văzută drept capital politic de către cei care puneau sub semnul întrebării monopolul nobililor asupra puterii politice: în speță naționaliștii liberali. Keely Stauter-Halsted explică: „[p]rinși între conservatorii care îi disprețuiau și liberalii care voiau să-i educe, țăranii s-au străduit să introducă elemente ale propriei concepții a vieții satului în spațiul public”.[9] Treptat s-a conturat o identitate politică rurală proprie iar liderii satelor și-au încurajat susținătorii la voluntarism politic.

Cu scopul unei sporite implicări politice, partizanii țăranilor au decis organizarea de ceremonii proprii, apropriindu-și figuri simbolice ale (până atunci) elitelor, precum regele Ioan Sobiesky III, Sfântul Stanisław, generalul Tadeusz Kościuszko sau Adam Mickiewicz, dar au și format organizații de masă ca Partidul Țărănesc, fondat în 1895.[10] În sfârșit, ideea de națiune poloneză a fost trecută prin filtrul propriu, concentrându-se asupra legăturilor istorice dintre lumea satului și binele Poloniei ca în cazul luptelor împotriva tătarilor sau suedezilor.[11] Implicarea țărănimii în dezbaterile pentru definirea națiunii poloneze s-a produs prin rememorarea într-un mod propriu a faptelor istorice.

Se observă deci trecerea de la de la naționalismul politic, larg și inclusiv (în care își aveau loc diversele etnii și confesiuni prezente și în vechiul regat polonez) la naționalismul etnic, îngust și exclusiv (bazat pe puritate etnică, în care ne-catolicii precum rutenii ortodocși erau exlcuși).^[12] Relațiile de putere între mase și nobilime se inversează treptat, cea dintâi dobândind tot mai multă influență la nivel politic în ajunul Primului Război Mondial.^[13] Rezultă schimbarea caracterului luptei naționale poloneze din două puncte de vedere: pe de-o parte subminarea unității și deci multiplicarea centrelor de conducere a mișcării naționale (aflată anterior sub monopolul cvasi-exclusiv șleahtei) și, pe de alta, întărirea caracterului de masă al mișcării respective prin implicarea tot mai activă a straturilor de jos.

Recunoașterea lumii satului ca parte integrantă a imaginarului polonez i-a determinat pe liderii rurali să proclame revendicări politice proprii. Deci trecutul a fost folosit pentru legitimarea unor pretenții din prezent, nu numai naționale, față de puterea imperială dar, mai ales, sociale, față de elitele tradiționale poloneze.[14] În pur spirit realpolitik, preluând și modificând discursul național după o concepție proprie, masele rurale au fost integrate, în națiunea poloneză lărgită, ca cetățeni deplini care aveau capacitatea să-și facă doleanțele ascultate și chiar puse în practică, modificând relațiile de putere. Ei s-au folosit într-adevăr în mod conștient de ideologia națională, așa cum au văzut-o ei, pentru revendicări politice concrete. Pe scurt, mecanismul analizat mai sus exemplifică modul în care manufacturearea trecutului și maniera în care este pus în scenă legitimează pretenții prezente.