Într-o zi am dat de un preview dintr-un roman tânăr. Îmblânzitorul apelor apăruse de câteva luni, tirajul era epuizat și am așteptat o vreme îndelungată până să pun mâna pe carte. Am fost cu adevărat tristă când am terminat de citit romanul de debut al lui A.R. Deleanu, așa cum sunt doar când o poveste chiar este deosebită. Trei luni au trecut de când am scris recenzia. Când mă gândesc la Îmblânzitor are încă același efect. O carte care rămâne. Un scriitor care merită urmărit.

Aș fi putut să vă dau date despre Flavius Ardelean, dar le puteți citi direct pe site-ul lui. Am preferat să îl introduc altfel. Acum câteva zile l-am contactat cu rugămintea de a răspunde unor întrebări pentru CSC. A fost prompt și a ieșit un interviu frumos, în două părți.

Despre romanul său de debut, Îmblânzitorul apelor, și volumul de povestiri care se va lansa anul acesta, Acluofobia, puteți citi în continuare.

La nici măcar un an după lansare, tirajul romanului tău de debut s-a epuizat. Când va apărea a doua ediție a Îmblânzitorului apelor și la ce diferențe ne putem aștepta?

S-a epuizat repede, aşa e, în câteva luni. Îţi dai seama că nu se aştepta nimeni, dar a fost o sumă de factori care influenţat asta: preţul mic, desele mele apariţii la cenaklubul tiuk!, faptul că nu prea s-a găsit prin librării (haha) etc. A doua ediţie e deja gata de vreo două luni; e la editură. Va apărea la Casa de Pariuri Literare „în curând” (?) şi va conţine o prefaţă de autor, o pagină de mulţumiri, altă copertă (nu ştiu cum va arăta; dacă la prima ediţie a arătat exact aşa cum am vrut, acum mă las surprins) şi alte blurb-uri pe coperta 4. La text am lucrat destul de mult, am făcut peste 120 de modificări, de la simple corecturi (câteva; prima ediţie a fost surprinzător de curată), reformulări (foarte multe – aproape că nu a rămas frază neîntoarsă), până la schimbări mai importante în unele scene. Am şi scos toate înjurăturile, e o ediţie curată. Perwoll. Cred (sper) că va fi o ediţie interesantă şi pentru cei care au deja prima ediţie. Sunt multe de descoperit în acest du-te-vino, în această preocupare acerbă a mea pentru forma „finală” a romanului meu de debut. Iniţial nu am vrut să mai scot o nouă ediţie, dar în urma reacţiilor cititorilor am înţeles că nu prea e treaba mea să vreau sau să nu vreau.

Va fi ceva mai greu de vândut această ediţie – cred că editura a întârziat apariţia cam mult (nu-i condamn deloc, e foarte greu să supravieţuieşti, darămite să scoţi reeditări; îmblânzitorul este prima reeditare a unui titlu CDPL), nu prea mai poate profita de valul de simpatie şi curiozitate care a luat naştere la câteva luni după lansarea primei ediţii, nu a putut răspunde pozitiv la comenzile ce-au venit imediat după epuizarea tirajului (cititorul nu stă, merge mai departe) etc. Şi faptul că nu sunt în România face totul un pic mai dificil, nu voi putea promova deloc cartea prin oraşele româneşti, aşa cum am făcut la prima ediţie în Braşov, Sibiu, Bucureşti, Roşia Montană. Dar hai că vedem noi.

Pregătești un volum de povestiri intitulat Acluofobia. De ce teama de întuneric? Să-l luăm ca atare sau să-l percepem ca pe o sumă a fricilor?

Acluofobia va culege între coperte câteva din povestirile mele speculative (bizarro, horror, SF) şi o nuvelă. O jumătate din volum va fi compusă din proze inedite, celelalte au fost publicate în Suspans, Revista de Suspans şi Egophobia, dar modificate şi corectate drastic pentru volum. De prin 2009-2010, pe când am început să înţeleg că nu pot scrie proză realistă nici să mă baţi, am început să mă gândesc serios la a scrie proză scurtă speculativă, pe care să o strâng în volume apărute la interval de doi ani. Acluofobia este primul de acest fel. Intenţionez ca toate volumele mele de proză scurtă să poarte numele câte unei fobii. Am început cu frica (patologică) de întuneric, pentru că este leagănul tuturor celorlalte frici: acolo, în beznă, se ascunde monstrul, acolo este însă şi numinosul, acolo găsim necunoscutul, adâncul, amorful. În beznă proiectăm, ca pe o pânză, tot ce ne înspăimântă. De multe frici am reuşit să scap, dar frica de întuneric încă mă însoţeşte. Când eram mic nu mă temeam de monstrul din întuneric – ţineam ochii strâns închişi în pat, seara, de frică să nu-mi văd îngerul, sau – ce groază! – pe Dumnezeu însuşi.

Următorul volum – o nouă fobie – e planificat pentru 2015 şi ştiu deja ce texte va conţine. Sănătos să fiu şi le termin şi pe ele.

Spuneai, într-un interviu cu un cristian, că autorul nu trebuie să știe prea multe despre poveste atunci când o scrie. În cazul Îmblânzitorului ai permis cititorilor să-și aducă propriile povești în lectură, transformând romanul tău într-un dialog. În volumul de povestiri îi vei lăsa să-și aducă fobiile sau le vei „impune” niște temeri?

Faptul că o spui mă bucură, pentru că exact asta am inteţionat. Am lăsat multe lucruri neexplicate, multe goluri, sperând ca cititorul să joace jocul pe care îl propun. Uneori e mult de cerut şi unii cititori nu vor să o facă dacă nu i-ai convins că joaca merită jucată în final. Ţin mult (cel mai mult) la ultimele pagini ale romanului, astfel încât sper că cititorul simte satisfacţia de a fi umplut golurile pe parcursul lecturii. Trebuie să îţi spun însă că nu a făcut-o voit, ci pentru că nici eu nu ştiam de multe ori răspunsul la câte o întrebare. Decât să inventez ceva, astfel modificând „realul” poveştii, am preferat să o las aşa cum e.

Povestirile cer şi ele un grad ridicat de participare din partea cititorului. Din nou, ca şi în cazul romanului, am descoperit o lume în timp ce am scris-o, în ciuda unui outline ferm pe care îl urmăresc mereu. Acum am descoperit că multe dintre povestirile mele se petrec într-o zonă numită Valea Cetăţii, un oraş construit peste ruinele unei vechi cetăţi, pe care o vom întâlni din nou în următorul meu roman (la anu’). Multă vreme nu mi-a fost clar de unde vin toate creaturile mele, dar, scriind, am realizat că totul se leagă, că Marele Vierme din Atunci când nu eram are legătură cu cei trei străini din Negru ca o şoaptă fără rost, că omul cu cap de cal e legat de labirintul de sub Cetatea din viitorul roman etc. Se naşte o lume aici şi asta îmi dă putere să merg mai departe, să descopăr, să pun totul cap la cap.

Ca să ofer un mic preview în exclusivitate pentru Cercul de Societate şi Cultură: în Kilimanjaro un tip aduce acasă o entitate miserioasă şi periculoasă, capabilă să-şi schimbe forma (o povestire destul de lovecraftiană, aş zice); în Scrum gelozia unui bărbat este amplificată de viziunile pe care le are într-o casă bântuită; în Trenul umbrelor Marele Vierme se învârte în culcuşul lui şi unele persoane sunt prinse între clipe, într-o lume bizară; Administratorul hrăneşte gura de lut de la intrarea în Valea Cetăţii; Atunci când nu eram (prima mea povestire SF) prezintă (re)venirea Celor în Negru pe pământ şi construcţia unui şantier global destinat creşterii Reginelor; Jos, în lumea lor este o povestire „românească”, în care nişte ţărani tulbură liniştea ştimelor; Negru ca o şoaptă fără rost este o nuvelă a terorii şi a paranoiei; Omul cu chip de cal chiar poartă un cap de cal proaspăt retezat.

Acluofobia de A. R. Deleanu cu prefaţă de Mircea Pricăjan şi ilustraţii de Claudia Niculescu, la o editură faină.

Stilul Îmblânzitorului este dinamic, viu, cinematografic, dacă vrei. Îți poți imagina povestea pe un ecran sau pe o scenă?

Eu pot să mi-o imaginez, dar nu ştiu dacă şi-o poate imagina cineva care să şi facă asta. Prietena mea tocmai transformă romanul într-un scenariu de film, dar nu ştim dacă vom face vreodată ceva cu el. Mi-ar plăcea foarte mult să văd o piesă de teatru după povestea îmblânzitorului sau să ascult o piesă inspirată din ea.

Lucrez vizual şi mă chinui mult, uneori în zadar, să traduc imaginile în cuvinte. E dificil când ai palete diferite, una în cap, alta pe hârtie, când controlezi doar una şi pe aia limitată. Sunt alţii mai talentaţi la aşa ceva decât mine. Îi aştept.

Apropo de treceri în alte arte, te-ai ocupat într-o perioadă și de muzică. Te-ai gândit să scrii ceva care să aibă și un soundtrack, să încânți mai multe simțuri simultan?

Nu, pentu că nu ştiu să compun muzică. Eram baterist, loveam chestii, şi nu ştiu să cânt la alt instrument. Nu aş vrea să mă apuc acum – ţin prea mult la fanii mei ca să-i supăr (haha).

Oamenii încep să realizeze că scriitorii trăiesc printre ei, nu doar în manuale, anticariate și librării. Se organizează din ce în ce mai multe evenimente care pun autorii față-n față cu publicul. Crezi că faptul că ești plecat din țară are un impact asupra cititorilor tăi? Cât de importantă e promovarea în mediul social online, mai ales în cazul tău?

Scriitorii trăiesc mai mult printre noi, decât prin manuale, anticariate şi librării. Faptul că sunt plecat din ţară nu prea poate avea un impact asupra cititorilor mei, pentru că nu-i întâlnesc mai deloc. Eu îmi promovez singur scrierile în mediul virtual, acolo exist, acolo trăiesc. A. R. Deleanu de pe net nu este întotdeauna Flavius Ardelean din lumea reală; uneori joc un rol, alteori sunt prea sincer şi deschis, atât de mult, încât sunt confundat cu personajul, ceea ce e bine. Confuzia mă ajută, e un paravan pe care îl folosesc atunci când textele mele conţin întâmplări atât de groaznice încât mă tem chiar şi eu şi mă întreb de ce şi de unde.

Cred însă că sunt destul de norocos că pot lucra şi publica de la distanţă. Nu intenţionez să mă alătur vreunui grup literar, să fac parte dintr-o familie literară, să beneficiez de burse, granturi, plimbări prin străinătate pe banii statului. Spui că se organizează multe evenimente de gen. Da, aşa e, dar multe sunt şi dubioase. Uneori e mai bine să stai la locul tău şi să-ţi vezi de treabă. Nici nu prea contează. Nu e ca şi cum te poţi îmbogăţi din scris la noi, orice beneficii ale unei alăturări cu cine trebuie sunt, în definitiv, iluzorii, trecătoare. Poveştile rămân.

Ce-ți dorești pentru noua ediție a Îmblânzitorului și pentru volumul Acluofobia? Ne mai pregătești vreo surpriză anul acesta?

Îmi doresc firescul: să fie citite. Îmi doresc şi ca cititorii să înţeleagă că autorul Acluofobiei este autorul Îmblânzitorului apelor. Să înţeleagă asta, chiar dacă unii nu o vor putea accepta. Sunt povestiri violente în care inocenţii suferă şi răufăcătorii nu sunt pedepsiţi. Mi-aş dori să nu fiu întrebat de ce e aşa.

Anul acesta trebuie să apară o antologie în care am o povestire şi luna viitoare ar trebui să apară prima carte tradusă de mine din germană în română. Este un microroman apocaliptic scris prin 2007 de un autor german de SF, o poveste întunecată şi pesimistă, numai bună!

—

foto: copyright moellergrafie