Războiul civil spaniol a fost un eveniment istoric ce avea să prevestească atât cel mai mare conflict armat al secolului XX – cel de-al doilea război mondial, cât şi tactica sovietică folosită ulterior întru instaurarea regimului comunist în Europa de Est.

În fapt, conflictul, izbucnit la 17 iulie 1936  şi încheiat la data de 1 aprilie 1939, a fost preambulul haosului dezlănţuit de Adolf Hitler exact şase luni mai târziu. Divide et impera era o actualitate a societăţii spaniole a anilor ’30. Ţară cu o puternică tradiţie  catolică, cu o mulţime de „seniori” ce se împotriveau reformelor agrare, cu ţărani mereu nemulţumiţi, Spania s-a dovedit a fi laboratorul optim pentru dezvoltarea unui climat politic şi social ce avea să degenereze în final, ducând la un război care a fost mai mult decât o încleştare militară – a fost un război total ce s-a folosit de toate resursele, de la cele umane şi materiale până la cele ideologice. Se crease o imensitate ideologică în care avea să se regăsească fiecare spaniol în preajma izbucnirii conflictului. Mai mult chiar, întreaga Europă avea să fie antrenată în această tragedie, fiecare tabără beligerantă atrăgând după sine aliaţi precum URSS, Franţa, Italia, Germania, Mexic, Portugalia şi Brigăzile Internaţionale.

În Spania, ca şi în alte ţări ale Europei, criza economică s-a resimţit puternic atât în plan social, cât şi în plan politic, cu mari repercusiuni în acesta din urmă.

Şi aici se născuseră întrebările despre oportunitatea de a da mai multă iniţiativă statului pentru a struni mecanismele economice; se discuta despre avantajele proprietăţii private şi ale colectivizării mijloacelor de producţie, se aduceau acuzaţii sistemului parlamentar şi democraţiei pentru că erau incapabile să facă faţă problemelor şi se propovăduia instaurarea unei puteri solide, respectiv a unei dictaturi mai autoritare decât cea a lui Primo de Rivera. Şi în Spania, forţele de stânga au avut aceleaşi reacţii ca pretutindeni: la ascensiunea totalitarismului ele opuneau o alianţă antifascistă[1].

Astfel, conjugarea problemelor generale cu cele specifice a sfârşit prin a crea o situaţie explozivă, ce a culminat cu izbucnirea războiului civil din 1937.

Actorii principali participanţi au fost forţele naţionaliste în frunte cu generalul Francisco Franco (este uşor de dedus de ce au fost numite ulterior şi forţele franchiste) şi cele republicane sau legaliste. Acestea din urmă cuprindeau liberali anticlerici, socialişti, comunişti, anarhişti şi autonomişti ai celei de-a doua Republici Spaniole[2].

În perioada interbelică Partidul Comunist Român a avut o strategie stalinistă ce s-a concretizat în lupta „clasă contra clasă”. Obligat de Komintern să apere cauze pierdute, precum cea a revizuirii frontierelor în funcţie de minorităţi, cel mai adesea denumirea de „comunişti” era asimilată cu cea de „antiromâni”. Impopularitatea PCR în această perioadă era şi o consecinţă a faptului că la conducerea partidului, în funcţia de secretari generali, s-au succedat o serie de personaje ce erau de naţionalitate maghiară, ucraineană şi poloneză.

În anul 1936 Franţa a devenit „roşie” prin victoria Frontului Popular al lui Léon Blum, conjunctură ce produce o impresie puternică în România şi favorizează o efemeră renaştere a PCR. Asfel, la izbucnirea războiului civil din Spania, au existat câţiva simpatizanţi ai guvernului republican, unii înrolându-se în Brigăzile Internaţionale. Avem aici cazul lui Walter Roman.

Însă în vara anului 1936, chiar şi un eveniment atât de îndepărtat precum războiul civil din Spania avea să-i impresioneze profund pe români. Abilitatea cu care Hitler remilitarizase Renania, cât şi victoria neaşteptată a Italiei în Abisinia au dus la creşterea prestigiului puterilor totalitare faţă de indecizia democraţiilor[3].

Iar pe măsură ce războiul spaniol continua, tendinţele de a-i identifica pe republicani din ce în ce mai mult cu comuniştii, şi implicit cu URSS, creşteau. Lua naştere o alteritate în plan ideologic ce făcea apel la trecutul istoric al României. Nu era oare Traian de origine hispanică, iar URSS-ul prin tendinţele sale revizioniste duşmanul României Mari?

Războiul civil spaniol avea să devină, repede, un război între ideologii politice şi interese economice extranaţionale, după cum scria Mircea Eliade în Vremea, anul X, nr. 472, din 24 ianuarie 1937, p. 3. În toamna anului 1936, se ştia deja că personalul Ambasadei spaniole de la Bucureşti trecuse de partea lui Franco încă de la 18 iulie[4].

Acesta era doar începutul evenimentelor ce aveau să însângereze Spania timp de patru ani. O luptă fratricidă, ce nu a ezitat să-şi folosească în totalitate resursele, inclusiv femeile şi copiii, precum și cele culturale – bombardamentele asupra unor preţioase monumente arhitectonice întru aşteptarea unei victorii: a democraţiei sau a dictaturii.

Catedrale, palate şi lucruri de artă cari nu-şi au seamăn în lume sunt permanent în primejdie de a fi distruse şi pierdute pentru civilizaţie.[5]

Guvernul revoluţionar naţionalist condus de generalul Franco s-a instalat în scurt timp la Salamanca, în timp ce guvernul republican a rămas la Madrid. Războiul urma să aibă ecouri în întreaga Europă, fiecare tabără găsindu-şi simpatizanţii săi. Evenimentele din Spania erau pe buzele tuturor. Marocani, polonezi, mexicani, portughezi, irlandezi, germani, italieni, români, impresionaţi şi regăsindu-se într-o ideologie sau alta, plecau ca voluntari spre frontul spaniol pentru a lupta în Brigăzile Internaţionale – alături de cei „roşii” – sau în Tercio – alături de „generalissimul” Franco.

O asemenea măsurare de forţe nu a putut fi trecută cu vederea, presa vremii dedicând zilnic câte un articol războiului civil din Spania. Publicaţii româneşti precum Vremea,  Ilustraţiunea Română, Universul puneau mereu cititorii în temă cu cele mai noi veşti de pe frontul spaniol.

Ilustraţiunea română, începând cu ediţia din 12 august 1936, a rezervat săptămânal câte un articol pitorescului oraşelor spaniole, numit iniţial Prin Spania pitorească[6] şi ulterior Prin Spania însângerată. Au fost descrise oraşe precum Barcelona, Madrid, Burgos.

Săptămânalul Vremea, de asemeni, a dedicat o ediţie[7] întreagă parcursului acestui conflict în numărul 456 din 26 septembrie 1936, înfăţişând pe prima pagină imagini înfricoşătoare de pe fontul spaniol: cadavre ale carmelitelor din Barcelona descoperite de bombardamente, un copil înarmat şi celebra La Pasionaria cu o mitralieră în mână.

Ilustraţiunea Română avea să revină într-un număr din octombrie, unde a atras atenţia asupra celei mai cumplite beţii de sânge pe care a cunoscut-o vreodată istoria popoarelor, cu imagini de o parte şi de alta a ruinelor – rezultatele distrugerilor ce se petreceau pe frontul din Spania[8].


[1]Joseph Perez, Istoria Spaniei, trad. din limba franceză de Cătălina Mihai, Ed. Artemis,  Bucureşti,  2007, p. 712.
[2] Prima republică spaniolă a fost fondată în anul 1873 şi a durat 14 ani.
[3]Francisco Veiga, trad. rom. Marian Ştefănescu, Istoria Gărzii de Fier (1919-1941). Mistica ultra-naţionalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995 [1993], pp. 226-227.
[4] Claudio Mutti, Legionarii români în războiul din Spania, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 1/73, ianuarie 1997
[5] Ilustraţiunea română, an XII,  nr. 36 din 2 septembrie 1936, p.13.
[6] Ilustraţiunea română,  an IX, nr. 3 din 12 august 1936, p.11.
[7] Vremea, an X, nr. 456 din 26 sept. 1936, p.2-5.
[8] Ilustraţiunea română, an VIII, nr. 44 din 28 octombrie 1936, p. 3.

sursa foto: Vremea, 24 ianuarie 1937