de Bogdan Alexandru Vitan
Încă de la descoperirea sa în 1542 de către o navă maritimă portugheză, Japonia a fost pentru europeni un tărâm învăluit în mister. Cultura sa unică, societatea sa, însuși modul japonez de “a fi” au fost subiecte care pentru societățile europene au fost întotdeauna greu de înțeles. Însă nici pentru niponi lucrurile nu au stat prea diferit, aceștia având la acel moment ferma convingere că europenii nu erau nimic altceva decât niște popoare necivilizate, al căror scop era creștinarea, cucerirea și eventual chiar colonizarea Japoniei.
Nu este astfel de mirare faptul că până la momentul 1868 societatea japoneză a dus o politică izolaționistă, de respingere față de tot ceea ce însemna european: cultură, religie, vestimentație, obiceiuri. Populația niponă își va păstra așadar enigmatica și fascinanta cultură unică, prin simplul gest de a nu accepta nicio influență externă de factură socială, politică și culturală din afara celor patru insule principale (Hokaido, Honshu, Shikoku, Kyushu). Shogunatul era forma de guvernământ, clasele sociale erau cele tradiționale de tip “arhaic” iar cultura (sub toate aspectele și formele ei) era strict bazată pe valorile și obiceiurile nipone.
Anul 1868 va marca însă un punct de cotitură în ceea ce privește acest lucru, atunci când va avea loc Restaurarea Meiji a celui de-al 122-lea împarat japonez, Mutsuhito, impusă într-o anumită măsură de factorii în principal militari externi. Din acest motiv, impactul pe care această nouă eră (meiji – guvernare iluminată) îl va avea asupra culturii japoneze va fi puternic, deoarece se va trece de la un stil de viață conservatorist, tradiționalist, de factură strict niponă, la unul care urmărea modernizarea Japoniei, prin preluarea și asimilarea valorilor europene atât de mult respinse și chiar detestate de către elitele japoneze reprezentate în principal de către samuraii de rang înalt până în acel moment. Din acest motiv va avea loc între anii 1868-1869 un adevărat război civil cunoscut drept Războiul Boshin, pe de-o parte între tradiționaliștii în fruntea cărora se afla Shogunul, pe de altă parte, între moderniștii reformatori, puternic sprijiniti de către europeni și nord-americani, în fruntea cărora se afla însuși împaratul. Acest conflict se va încheia cu victoria împaratului, care din acel moment va începe o amplă serie de reforme menite să ducă Japonia la același nivel politic, economic și militar la care se aflau deja statele vest-europene și Statele Unite, iar pe plan cultural, efectele vor avea un ecou care se poate afirma că răsună până în prezent.
Desigur, termenul modernizare este unul foarte abstract și greu de definit, raportându-ne strict la cultura niponă la acel moment. Dacă din alte perspective – economice sau militare – acest termen poate fi într-adevăr folosit cu certitudine, dintr-o perspectivă culturală, așa-zisa modernizare de tip european este mai degrabă o asimilare, nicidecum o copiere a unui set de valori care până atunci nu ar fi existat în societatea niponă; iar acest lucru se va face, la fel cum de altfel încă se face, puternic resimțit la nivelul populației.
În acest sens, servind ca termen de comparație, însuși spațiul românesc al celor două Principate Române poate fi dat ca exemplu. Aici, la fel ca și în Japonia, în aceeași perioadă, avem de-a face cu o serie de schimbări la nivel cultural menite în a “renaște” (putem afirma cu îndrăzneală) o societate care până la acel moment stagna și se raporta la valorile Orientului Apropiat, și nicidecum ale Europei Apusene. Aceste valori erau considerate demodate, chiar barbarice (în acest caz de către elitele românesti, contrar Japoniei unde elitele erau cele ce promovau tradiționalismul). Însuși Titu Maiorescu va folosi în studiul său “În contra direcției de astăzi în cultura română”, publicat tot în anul 1868, termenul de “barbarie orientală”.
Același lucru, însă într-un mod cu totul și cu totul diferit avea să se întâmple și în spațiul Țării Soarelui Răsare. Da, avem de-a face cu o “renaștere” pe plan cultural. Da, vor avea loc o serie de schimbări pe plan social ce se vor reflecta în cultură. Însa ironic este faptul că, spre deosebire de Maiorescu, ce condamna cultura “barbarilor” orientali, reprezentați în principală măsură de către urci, voind astfel să se raporteze și să preia un nou set de valori de la cu totul și cu totul alt tip social și cultural -cel al vest-europenilor, japonezii pe de altă parte vor prelua cultura altor “barbari” (nanban; evident văzuți de către ei) și anume, foarte ironic de altfel, tot vest-europenii.
Așadar, dacă pentru români, “renașterea” culturală a însemnat respingerea unor valori culturale străine și înlocuirea acestora cu valorile altei culturi tot străine, pentru niponi, această “renaștere” a reprezentat respingerea unorvalori proprii, care până în acel moment au reușit să conserve un tradiționalism întins pe secole, și înlocuirea acestora cu valorile unei culturi stigmatizate până în acel moment.
Tocmai din acest motiv este oarecum greu de stabilit, în primul rând, cum exact s-a putut pune în practică acest lucru și în al doilea rând, cum au putut până la urmă fi asimilate aceste valori. Evident, punerea în practică s-a făcut oarecum cu forța. La nivel vestimentar, cetățenilor de rând, atât bărbaților cât și femeilor, avea să le fie interzis să poarte în instituții publice porturile tradiționale (kimono-urile), fiind în schimb înlocuite cu costumele “moderne”, croite după model european. La fel și în armată, uniforma era de tip european. La nivelul părului avea de asemenea să se producă o schimbare. Foștilor samurai (clasă socială în acel moment interzisă) li s-a impus să adopte un stil european prin tăierea părului, lucru care simboliza în societatea tradițională o umilință. Femeilor li s-a impus de asemenea, însa nu chiar atât de categoric, adoptarea unor coafuri de tip european. Și arta se va schimba, artiștii japonezi începând din acel moment să învețe și să lucreze după model european. Educația, la rândul ei, avea să sufere o serie de profunde schimbări. Spre exemplu, textele de tip shintoist sau confucianist au fost scoase și înlocuite cu texte adoptate și traduse din rândul celor din Europa si America de Nord, iar sistemul școlar era organizat strict după sistemul statelor vest-europene. Noii lideri niponi au mers atât de departe încât laun moment dat chiar au propus înlocuirea caracterelor tradițonale japoneze (kanji, hiragana, katakana) cu literele latine (romaji), însa de această dată fără succes.
Așadar se poate observa o reticență clară, cel puțin în primă instanță, din partea populației de rând, în special din partea celor care făceau parte din categoriile favorizate, față de noile valori sociale și culturale impuse de către noua eră prin care trecea teritoriul japonez. Însă începând cu sec. XX acest lucru se va schimba considerabil, când deja vom fi asistat la o schimbare radicală a Japoniei. O Japonie care, din punct de vedere cultural, avea să treacă, să asimileze și să se adapteze cu succes la noile valori. O Japonie care nu mai condamna absența valorilor tradiționale și impunerea valorilor moderne, europene, chiar din contră, o Japonie care în acel moment era pliată, se raporta și favoriza acest nou tip de cultură. Cărui motiv se datorează acest lucru? Din nou, este greu de dat un răspuns categoric, însă probabil datorită adaptării propriu-zise a populației nipone la noile seturi de valori; dar mai ales datorită evoluției și creșterii economice net favorabile a Japoniei, lucruri care au demonstrat faptul că aceste schimbări nu sunt chiar atât de negative precum erau văzute înainte de 1868.
Oricare ar fi, însă, cazul un lucru rămâne cert: la încheierea perioadei Meiji în 1912, Japonia avea să fie din punct de vedere cultural un stat cu totul și cu totul diferit față de cum era, să spunen, la 1867. Desigur, nu se poate vorbi atunci (la fel de bine cum nu se poate vorbi nici în prezent) de un stat care avea să își schimbe întru totul cultura, valorile și obiceiurile, la fel cum nici nu se poate vorbi de un stat care avea ca la 1912 să aibe un set hibrid de valori, o cultură hibridă, cum mulți din păcate fac această confuzie. Mai degrabă se poate vorbi de un stat, o națiune care din 1868 până în 1912, avea să asimileze un set de valori culturale externe pe care ulterior avea să și le însușească.
Întrebarea cheie rămâne însă următoarea: “Este totuși Japonia modernă creația europenilor, sau este o creație proprie cu elemente străine însușite prin prisma europenilor?”
_
Bogdan Alexandru Vitan este student în anul II la Faculatea de Istorie din cadrul Universității din București. Este pasionat de cultura orientală, de film și muzică, iar în timpul liber cântă la chitară bass. Propune o serie de articole despre relația dintre cultură si societățile moderne.