I. Intro Contracultură
Ce este “contracultura”? Când a apărut, cum s-a răspândit şi cum reuşeşte acest concept să afilieze noi membri, tineri şi bătrâni laolaltă, în zilele noastre? Dacă în deceniile trecute de Război Rece aceasta era o formă de protest împotriva violenţei şi a armelor atomice, de ce le este frică românilor în anii 2000?
Astăzi, contracultura este privită tot ca o formă de protest la care se alătură noi membri constant, dovada vie constând în numărul mare de tineri care au protestat fără violenţă în 2012 în România. Ei sunt generaţia nouă, tinerii uniţi de aceeaşi sete de cunoaştere şi libertate, însă de această dată cu o susţinerea vastă la nivel naţional şi internaţional datorită rapidităţii circulaţiei informaţiei prin intermediul presei şi a internetului.
II. Contracultura și filosofia tinerilor
Actualul teritoriu românesc reprezintă muzeul istoric al unui regim dominant de secol XX în Estul si Sud-Estul Europei. Într-o epocă în care libera exprimare şi procurarea bunurilor reprezentau o adevărată aventură luxoasă, cultura, generic spus contracultura[1], vine să creeze iluzia unei societăţi tinere cu un profund caracter de mimesis american. Am utilizat termenul de „mimesis” deoarece conform definiţiei sale, acesta reprezintă un principiu estetic, potrivit căruia arta este o rezultantă a imitării realităţii (> gr. Mimesis, imitaţie). În interiorul societăţilor comuniste europene din anii ’60, muzica rock se prezintă ca fiind cea mai puternică reprezentare a contraculturii, imitată în profunzime de peste ocean, din Statele Unite, de la detalii tehnice la mod de viaţă şi idei.
Contextul global se bazează pe procedeul de inducere; astfel că prin ideologiile mondiale se induc norme de gândire semnificative în memoria colectivă, se provoacă acţiuni si reacţiuni, se mobilizează actorii sociali şi se antrenează individul spre o „logică socială” care va îmbrăţişa într-un final „normalul” şi va respinge „anormalul”. Nucleul reprezentării portretului social conservă fundamentele unei epoci prin limbaj, prin activitatea cognitivă şi prin adaptabilitate. Cercetarea asupra domeniilor politice, economice, sociale şi culturale dintr-o anumită perioadă evidenţiază o serie de aspecte ale vieţii cotidiene, iar analiza elementelor comune şi a conexiunilor dintre cele patru domenii propune un context sociopolitic care împiedică afirmarea individualităţii, caracterizat de eşecuri, angoase şi de stoparea evoluţiei personale.
Muzica rock pătrunde rapid în acest peisaj, ca o revoltă deci, o nevoie de eliberare, de unde și comportamentul diferit și “de neînțeles” pentru alte generații. Contracultura în Romania își pavează drumul eficient în cadrul personal al individului comunist în primă instanţă şi reuşeşte cu succes să se extindă ulterior la nivelul mentalului colectiv, reuşind să uşureze relaţia individ-societate pentru ca apoi să salveze tânărul pionier de la semnarea forţată a unui „contract social”[2]. Această teorie idealistă enunţă conceptul potrivit căruia statul ar fi apărut ca urmare a unei convenţii prin care oamenii renunţau de bună voie la drepturile lor „naturale” în folosul unui organ suprem, care se obligă să le apere viaţa, securitatea și proprietatea. Enunţat de Jean Jacques Rousseau, contractul rezolvă marea problemă a societăţii politice în raport cu dezvoltarea naturală a omului unde individul se realizează pe deplin în cadrul colectivităţii. Filosoful afirmă că omul nu este egoist, aşa cum întâlnim în concepţiile lui Thomas Hobbes de exemplu, ci din contră, este pur până îşi pierde inocenţa din cauza aspectului politic. Pe măsură ce omul începe să trăiască în comunităţi, compasiunea este înăbuşită, iar drepturile naturale sunt renegate în favoarea întregului social. Tot în scrierile lui Rousseau întâlnim şi conceptul de libertate, strâns legat de modul în care tinerii români au perceput mesajele muzicii rock: „el distinge cu atenţie între libertatea inferioară a individului care doar face orice vrea (fiind sclavul pasiunilor) şi libertatea superioară de a fi parte a lumii sociale – libertatea de a fi autonom, de a trăi în conformitate cu propriile legi, mai degrabă decât fără a respecta niciun fel de legi”.[3]
În eseul “La violence institutionelle” de Adrian Neculau, în care se face referire la conceptul de “l’homme nouveaux”[4], relația dintre om și fenomenul de eliberare se realizează prin ajungerea la pacifism ; acest “om nou” nu are rădăcini renascentiste, nu se situează în centrul universului, nu are acces la nectarul zeilor, nu deţine cunoştinţe superioare educaţionale universaliste, ci se găseşte în centrul unei fabrici, singura posibilitate de evoluţie fiind reprezentată de auto-educarea spiritului. Eliberarea vine ca un conflict socio-cognitiv în care individul învaţă şi se “culturalizează” pentru a obţine un rol social. Acest joc prinde o formă grotescă, astfel că individul îndoctrinat de învăţămintele venite din Est şi învăluit în vălul cultural superficial îşi pierde caracteristicile esenţiale ale personalităţii, unicitatea, individualitatea şi integritatea. Apare astfel o “mare depresie” la nivelul social în care omul cunoaşte un proces violent şi rapid de pierdere a identităţii, iar odată cu acest proces se naşte, automat şi inevitabil, pierderea majoră a identităţii culturale.
În acest context, cum se distrau tinerii atunci? Ce șanse de reușită în viață aveau? Și cum au reușit influența democrată din vest, porumbelul alb American și pasionatul Lenin să modeleze societatea romanească aproape de la originile modernismului până în prezent?
Elementul principal al contraculturii este reprezentat de muzica “Rock’n’Roll”, căreia dicţionarul disco-rock îi găseşte o definiţie prin intermediul denumirii propriu-zise: „sugerează caracterul dinamic al genului (“rock” = a zgudui, “roll” = a rostogoli); prima înregistrare discografică rock & roll, piesa “Rocket 88”, datorată lui Jackie Brenston, datează din 1952. Paternitatea termenului rock & roll îi aparţine Disc Jockey-ului Alan Freed.”[5] Dj-ul american a devenit celebru prin intermediul promovării pe calea undelor radio a acestui gen ritmat în anii 60, popular printre cetăţenii americani datorită varietăţii mesajelor şi a posibilităţii de exprimare liberă, prin dans, de către generaţiile adolescente.
Cartea doamnei Daniela Caraman, aparuta în prima ediție în perioada comunistă, sub numele simpatic de „Ghid disco-rock” este o adevarată dovadă de îndrăzneală pentru acea vreme, avand în vedere Tezele ceaușiste din ‘71, care pedepseau aspru adepții contraculturii și ai mișcării hippie, printre care se număra și Nicolae Covaci (Phoenix), care a ales în ultima instanță sa părăsească țara ilegal și să-și verse amarul în cartea: „Phoenix, însă eu…”, despre care vom discuta în următorul articol.
În 2003, a apărut, într-un final, sub numele aceleiași autoare, volumul „Rock, pop, folk… remix”, o colecție aproape completă a trupelor de rock din Republica Socialistă România, probabil singura dovada, din păcate, pentru unele dintre aceste formații că au existat vreodata. Ce este de făcut? Ne interesează muzica, suntem melomani de când ne naștem, vibrăm pe note și iubim ritmic. Forever.
Va urma.