Clasa noastră. Despre teatru și viață – un pleonasm acceptat?

Îmi place să cred că mergem la teatru ori de câte ori simțim dorul nejustificat de viață, pentru a vedea viețile pentru care nu avem curaj să riscăm sau sperând că vom dobândi în mod facil sfaturi și înțelepciune, fără a mai înfrunta greutățile care stau de obicei în drumul obținerii acestei maturității. Poate că teatrul nu e altceva decât viață și folosim termeni distincți doar pentru că, odată asumat acest fapt, am avea șansa și puterea de ne decide în mod conștient existența. Și omului îi e groaznic de teamă să își croiască singur viața în lipsa a ceea ce numim destin. Cert este că mergem la un spectacol de teatru așteptând febril răspunsuri și plecăm de acolo cu și mai multe întrebări.

Recent am văzut la Teatrul Evreiesc de Stat, reprezentând spectacolul de licență al studenților de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale,  piesa Clasa Noastră. Poveste în XIV lecții (Nasza klasa), scrisă de dramaturgul polonez Tadeusz Słobodzianek. Acesta din urmă s-a născut în anul 1955 în Siberia. La scurt timp, familia sa se întoarce în Polonia, stabilindu-se la Białystok. În 1975 e admis la secția de Studii Teatrale a Universității Jagellonica din Cracovia, absolvind 4 ani mai târziu. După o perioadă în care va lucra drept critic de teatru, în 1980 debutează cu o piesă pentru copii Poveste despre un cerșetor și unmăgar (Historia o zebraku i osiołku). Cunoștințele sale teatrale vor fi completate cu studii de regie de teatru de păpuși. Experiența dobândită la diversele teatre din Polonia îl determină în 2003 să fondeze un Atelier Dramatic în Varșovia. Inițial aflat sub autoritatea Teatrului Național, din 2005 Atelierul va trece sub auspiciile Societății Autorilor de Teatru, al cărui președinte este chiar Tadeusz Słobodzianek.

clasaClasa Noastră a fost publicată în 2009, fiind inspirată de cazul pogromului din orășelul polonez Jedwabne. Subiectul tristului eveniment din 1941 are drept bază documentară scrierile istoricului Jan T. Gross și materialele publicate cu 10 ani înainte de Gazeta Wyborcza. La Jedwabne, 1600 de evrei au fost strânși în piața centrală și puși să plivească iarba crescută în crăpăturile pavajului cu lingurița, pentru ca apoi să fie înghesuiți într-un hambar în care în mod normal nu încăpeau mai mult de 700 de persoane și să fie arși de vii.

Dramaturgul polonez prezintă astfel povestea a 10 polonezi catolici și evrei din Jedwabne, începând cu anul 1925, cînd aceștia sunt copii și colegi de clasă. O atmosferă dominată de inocență, de prietenie și în care apar și primele raze de iubire. Urmează însă ocupația sovietică, apoi cea germană. Se pierde inocența, se nasc teama, dorința de supraviețuire și de libertate și cea numită la început clasa noastră devine tot mai mult clasa lor. Maturizarea copiilor intervine  forțat, fiecare încearcă să supraviețuiască. Rolurile vor fi redistribuite, dispar prietenii și apar două noi categorii – trădători și salvatori. Situațiile în care vor fi puși vor fi de multe ori greu de înțeles, chiar ilogice: „Cât de absurd era totul. Fusesem cel mai bun din clasă…și uite-mă gata să mor în fața casei…fără să-mi amintesc legea lui Arhimede.” Pogromul – cu imaginile sale șocante „Oamenii au început să plângă, să se sufoce. Am scăpat copilul. Cineva mă călca în picioare. Am călcat pe cineva. Rysiek, de ce ?” – este punctul de cotitură pentru majoritatea personajelor. Acum se iau decizii tulburătoare, acum se schimbă sau se sfârșesc vieți. Povestea continuă însă până în anii 2000, când ultimul dintre cei 10 își găsește sfârșitul.  O dramă în care ingredientele sunt variate: prietenie, trădare, iubire și ură, antisemitism, stalinism și nazism, tinerețe și bătrânețe, singurătate, boală, resemnare. O dramă despre viață sau despre neînțelegerea ei, după cum ne mărturisește unul dintre personaje: „Erau atâtea de văzut la televizor. Documentarele cu animale erau preferatele mele. De fapt, căutam sensul vieții uitându-mă la emisiunile alea. Nu l-am găsit niciodată studiind oamenii…sensul vieții.”

Abia la final am realizat că în seara aceea de marți se întâlniseră cel puțin 3 clase. Era în primul rând vorba despre clasa celor 10 ale căror vieți captaseră atenția publicului. În plan secund și în același timp suprapunându-se acestora, se aflau și cei care interpetau. Spectacolul Clasa noastră. Poveste în XIV lecții a fost realizat de studenții UNATC din anul III, promoția 2012-2013, secția Arta Actorului, clasa prof. Adrian Titieni, regia fiind asigurată de Simona Măicănescu. A doua clasă era cea a actorilor, deci. Tineri, entuziaști, la începutul unei meserii în care vor putea trăi atâtea vieți câte își vor dori. Aflați la primul spectacol jucat în sala mare a unui teatru – în cazul de față, Teatrul Evreiesc de Stat – sală care, plină ochi de spectatori, numai mare nu părea. Au părăsit pentru o seară sălile UNATC, locul atât de familiar unde pasiunea lor a depășit stadiul de simplu joc copilăresc și a căpătat valoare de meștesug, și au venit să se prezinte. Au făcut-o frumos, oferind spectatorilor artă pură, necondiționată  de material ci de visuri și de ideal. Nu în ultimul rând, era prezentă timid și clasa mea din liceu: câțiva colegi prezenți printre spectatori, ceva mai mulți absenți și unul dintre ei, coleg de bancă pentru o vreme, chiar pe scenă, printre actori, unind astfel cele trei clase din vremuri atât de diferite.