Nevoia de a „ordona” faptele istorice este tipic umană și face parte din sistemul de gândire al omului, dintotdeauna, alături de necesitatea unei cosmogonii și a unui sistem de credințe și idei religioase. De cele mai multe ori acestea chiar se întrepătrund pentru a oferi o imagine mai clară asupra omului și lumii în care trăiește. Astfel, știind de unde vine și încotro se îndreaptă, și, potrivit unui sistem filosofic de cele mai multe ori moștenit, omul își poate construi viața liniștit, preocupându-se doar de autodefinirea sa și de binele comunității, în unele cazuri.

Modul în care omul percepe istoria lumii îi definește acțiunile și necesitățile. Astfel, un budist, conform cosmogoniei și sistemului de gândire în care a fost crescut sau pe care l-a adoptat (cazuri din ce în ce mai frecvente în lumea contemporană, în care individul nu este mulțumit de sistemul religios și filosofic moștenit și adoptă un altul, mai apropiat de convingerile sale) are alte nevoi și acționează diferit de un creștin sau agnostic.

Pentru a elimina dintru început anumite confuzii, e necesar să menționăm că sursa principală de inspirație pentru redactarea acestui eseu este ideea filosofică exprimată de O. Spengler în Declinul Occidentului, conform căreia istoria este biografia mai multor culturi și, prin aceasta, propune negarea cauzalității istorice și înlocuirea acesteia cu modelul ciclic de evoluție a istoriei. Dar, pe aceste idei am suprapus doctrine filosofice găsite la alți autori și idei personale și punând individul în centrul acestora, am încercat să înțeleg felul în care acesta îți creează singur istoria. Aceasta apare, de cele mai multe ori, ca un conglomerat de fapte și idei apărute în urma unor convingeri religioase, ideologice sau limitări impuse de aceastea.

Omul, odată cu construirea unei cosmogonii se găsește prins în limitele lumii conceptualizate în acest sens și acționează, mai mult sau mai putin conștient, conform regulilor. Când sistemul filosofic construit eșuează sau devine depășit, învechit, este înlocuit cu altul, corespunzător noilor situații apărute. De exemplu, odată cu evoluția științelor despre biologie și apariția medicinei moderne, multe boli considerate incurabile, blesteme sau daruri ale zeilor sau deficiențe care nici nu erau luate în considerare ca boli au devenit o banalitate. Locul blestemelor, ritualurilor purificatoare, leacurilor băbești și un întreg sistem de gândire construit pe baza acestora a fost înlocuit (printre altele) cu doctrina evoluției speciilor, propusă de Darwin, prin care s-a permis și realizarea transplanturilor, transfuziilor sanguine dar mai important, tratarea corpului ca sistem funcțional din punct de vedere chimic și fiziologic și nu ca corp transcedental afectat de voințe supranaturale. Ce se întâmplă azi în medicină ar fi fost considerat o blasfemie acum 400 de ani, de exemplu, iar suma de sacrificii umane necesare pentru cele mai simple operațiuni, precum transfuzia de sânge, este absolut fascinantă. Paradoxal, segmentul populației lumii cel mai dezvoltat din punct de vedere medical este, cel puțin oficial, creștin dar se ghidează după coordonatele impuse de doctrina evoluționistă, care neagă existența unei divinități. Paradoxul se mai atenuează puțin dacă luăm în considerare faptul că filosofia creștină este una axată pe continua evoluție spirituală și intelectuală a individului, în acest context revoluțiile științifice și industriale fiind privite cu ochi buni întotdeauna, dar totuși rămâne straniu că omul a considerat util să propună un sistem care să il elimine pe Dumnezeu, ca să poate depăși anumite bariere, precum banala disecție a corpului uman sau experimentele pe acesta.

Faptul că un sistem religios moștenit îl dezamăgește pe moștenitor este atestat prin numeroasele convertiri religioase dar, mai ales, prin reformele religioase care au dus la crearea unor culte desprinse dintr-o religie-mamă. Dar, mai important, faptul că un individ dorește o modificare este dovada unei crize personale sau chiar sociale prin care trece. Fenomenul crizei a fost periodic prezent în viața culturală, spirituală și reflectat în viața politică, de-a lungul timpului. Ernest Bernea consideră că există mai multe tipuri de criză, dintre care criza morală este destul de hotărâtoare pentru bunul curs al vieții individului, dar mult mai importantă este criza religioasă și metafizică, pentru că privește raportul său cu lumea și Dumnezeu, nu doar viața sa particulară. Acest punct de vedere, cumva originar din teologia istoriei (idee conform căreia faptele istorice sunt determinate de existența unei forțe superioare), dar bazat pe coordonate foarte elocvente ale individului (moralitatea, spiritualitatea și relațiile cu semenii) pune astfel o nouă lumină asupra crizei și dezbinării culturii. Ea nu mai este, precum la Spengler, formă naturală, biologică de evoluție a istoriei, ci este o disfuncție a individului, cel care, până la urmă, creează istoria. Fără un individ care să acționeze, istoria nu există. Fără un om care să aibă o criză spirituală care să interfereze cu cei din jur, iar fenomenul să se propage, realitatea crizei unei epoci nu există.

Iar de la criză la revoltă și, ulterior, revoluție este doar un pas. Cum acceptăm revoluția la nivel cultural și mental și cum o integrăm în sistemul de valori atunci când realitatea acesteia este atât de dureroasă și nedorită? Pentru libertarianiști, anarhiști și comuniști (care, nu prin coincidență, se desprind din aceeași rădăcină a doctrinei marxiste) revoluția este o rezolvare, semnalul viu al unui nou început și al libertății. Luând în considerare punctul de vedere spiritual și, la origine, fundamentat pe doctrina creștină, al lui E. Bernea, revoluția e consecința unei lipse de echilibru între polii societății: individual și colectiv, tradiție și inovație, viață și istorie, este dovada răstălmăcirii ordinii.

Avem așadar aspectele luate de obicei în considerare când conturăm profilul unei culturi și al unei epoci: sistemul de gândire religioasă (și) filosofică, ruperea (criza) și conflictul (revoluția, războiul). O lume există atâta timp cât interacționează, iar revoluțiile și războaiele sunt cele mai frecvente forme de interacțiune notate de istorie. Decesul, în general, e ceea ce face istoria să existe. O civilizație este pe deplin conturată istoric atunci când moare, pentru că atâta timp cât trăiește, ea este în perpetuă schimbare și nu pot fi notate decât formele schimbărilor, dar niciodată nu vor fi gândite sistematic, integrate într-un sistem, văzute ca obiect de interes. Fixația pentru divinitate și mortalitate este prezentă în toate formele istoriei, fie că este gândită în sistem ciclic sau evolutiv.

Omul singur își face și reinterpretează istoria, după bunul plac, fără să realizeze, de cele mai multe ori. Apoi se consideră victimă a ei. Istoria este un concept născut în mintea omului pentru a arunca în aceasta neputințele personale. De exemplu, drama românului de a fi „altfel” (și, prin aceasta se înțelege inferior) fapt ce îi acordă libertatea de a se relaxa, puțin nefericit, în neputința sa. Încă de la constituirea statului român modern, acesta a încercat să se tot pună în balanță cu frații săi europeni, dându-i, peste ceva timp, prilej d-lui Boia de a analiza aceste complexe de inferioritate izvorâte odată cu granițele lumii moderne. La polul opus se situau germanii, care, la fel ca și românii, nu aveau istorie, dar și-au construit-o în așa fel încât au dus, mai mult sau mai puțin direct, la izbucnirea celor două războaie mondiale, pe care de altfel, le-au și pierdut. Cu toate acestea, și în prezent, poporul german se alimentează cu energie și naționalism din istoria sa, in timp ce poporul român (deși, culmea, aflat în tabăra câștigătoare în ambele războaie) oscilează între desconsiderare și automutilare.

Spengler, în avântul lui de a vedea istoria ciclică și culturală, neagă determinismul și posibilitatea ca acțiunile omului să poată fi anticipate. El pune în centru cultura și forma ei supremă și sinucigașă, civilizația, și consideră că toate faptele se întâmplă aidoma biologiei, aducând, pentru susținerea ideilor sale, comparații între personalități și intre civilizații. Ce nu observă el este că, marea parte a civilizațiilor dispărute au avut ele însele un sistem religios și dogmatic ce propunea ciclicitatea și dispariția acelei lumi. Gândind secole de-a rândul că vor pieri, comparându-se întotdeauna cu trecutul eroic, glorios, civilizații precum cea greacă și romană sau babiloniană, nu au mai fost la un moment dat capabili să creeze forme noi și s-au disipat. Lumea creștină și iudaică, pe de altă parte, muncind necontenit, depășindu-și limitele, există de mii de ani și continuă să evolueze din punct de vedere social și științific. Axarea pe o speranță în viitor și pe un mântuitor/o lume mai bună face aceste două lumi să se adapteze constant, să evolueze și, totuși, să se păstreze în limite necesare pentru existența tradițiilor și a perpetuării dogmei.

Deși e puțin mai dificil, pentru că presupune asumarea unor responsabilități, conceptele de istorie ca efect al gândirii noastre și gândire ca sumă de limite și reguli pe care noi singuri le impunem, ar trebui să ne pună niste semne de întrebare.

Dacă omul evoluează sau involuează social și științific conform unor paradigme proprii, oare Omul, în sine, este același din momentul apariției sale până în prezent iar civilizațiile sunt doar fațete ale minții sale?

Bibliografie

  • Bernea, Ernest Criza lumii moderne, ed. Predania, București, 2011
  • Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ed. Humanitas, București, 2011
  • Mafesolli, Michel, Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societățile postmoderne, Ed. Meridiane, București, 2003
  • Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, ediție digitală
  • sursa foto