Violenţa în forme artistice

I tend to be attracted to genres that deal freely in violence. If a character is shot in the stomach, I want to see him bleeding like a stuck pig. It shouldn’t look like a stomach ache. His stomach has been pierced. His gastric juices are running all over the place. It’s a horrible thing. And the film has to deal with that.[1] (Quentin Tarantino)

Violenţa a devenit în societatea actuală o componentă a audiovizualului. Întâmplările violente sunt mediatizate pe toate canalele de televiziune, iar în cinema filmele de acţiune sunt cele mai populare. Paradoxal, acest fenomen este criticat vehement în societate. Mai mult, treptat se formează un nou model al culturii actuale în cadrul căruia violenţa îşi rezervă un loc natural. Quentin Tarantino, regizor de film american, un fanatic al “vărsării de sânge”, reuşeşte să realizeze opere valoroase de artă cinematografică, explorând acest subiect atât de controversat.

Tarantino debutează în 1990 cu Reservoir Dogs, un film despre criminalitate care deschide seria de filme sângeroase pe care regizorul american le va lansa. Doi ani mai târziu, apare Pulp Fiction, filmul care îl va plasa în topul celor mai apreciaţi regizori, alături de Orson Welles, Martin Scorsese şi Stanley Kubrick. Premiat de francezi cu Palme d’Or şi de compatrioţi cu Oscarul pentru cel mai bun scenariu[2], filmul stârneşte numeroase controverse, dar şi admiraţie. Violenţa excesivă, explorată și până atunci, este întotdeauna însoţită de un umor cinic, fapt ce îl distinge de alte filme cu tematică asemănătoare, alături de tehnicile postmoderniste şi pastişele în onoarea altor mari creatori de film precum Scorsese, Hitchcock sau Godard. Pentru un film independent, cu un buget mai mic de 9 milioane de dolari, Pulp Fiction este un adevărat succes la box office, reuşind să strângă peste 200 de milioane de dolari[3].

Pulp Fiction este un  film cu asasini care citesc Biblia şi mănâncă “le Big Mac”, boxeuri care încearcă să-şi păstreze onoarea, dealeri de droguri, un ceas cu o istorie stranie, mafioţi, soţii de mafioţi şi hoţi cu nume de cod Iepuraş şi Dovlecel.  Pare un amestec neomogen, însă toate aceste personaje bizare alcătuiesc satira şi, în acelaşi timp, omagiul adus de Tarantino “pulp fiction-ului”, ficţiunea ieftină, bazată pe senzaţional, pe violent. Pulp fiction-ul atrage prin pitorescul personajelor din lumea interlopă, prin limbajul dur şi prin masacrele prezentate în detaliu. Nu, nu e vorba de o violentă primitivă în opera lui Tarantino, el însuşi declarând că este unul dintre cele mai distractive lucruri la care să te uiţi[4]. Umorul, absurd, rezidă din aceste situaţii extreme, nenaturale, exagerate: un criminal recită din Biblie înainte să ucidă, doi hoţi îşi declară dragostea înainte să jefuiască un restaurant.

Tarantino nu are studii în cinematografie. Fost angajat într-un magazin în care vindea casete cu filme de serie B, Tarantino îşi descoperă prin vizionarea acestor filme, care încorporează excesiv violenţa, pasiunea pentru film, într-o formă aproape patologică. În rândul cinefililor creează o adevărată isterie a sângelui, studenţii la film inspirându-se tot mai mult din opera lui Tarantino, alegând să prezinte cât mai autentic acte violente. E dificil de analizat ce influenţă poate avea succesul unui astfel de film în rândul spectatorilor, dacă poate instiga la violenţă sau dimpotrivă, scade numărul manifestarilor de acest tip.

Pentru a răspunde la întrebarea asta, Stanley Kubrick, un alt regizor apreciat ale cărui filme prezintă violenţa în forma ei naturală, netrucată, spune că prezenţa violenței explicită în filme nu poate determina spectatorul să acţioneze similar, ci dimpotrivă. Kubrick completează afirmând că violenţa realistă, prezentată în toate aspectele, poate dauna în mai mică masură decât cea mascată, precum cea din desene animate sau din filmele cu James Bond, care păstrează ascunse posibilele consecinţe. Tarantino susţine această idee, motivând necesitatea unui film de a fi credibil.

În lumina actului sângeros petrecut la premiera unui film de acţiune (Batman: The Dark Knight Rises), pe data de 12 iulie 2012, în oraşul american Aurora, unde 14 oameni au fost ucişi si 39 raniţi [5], se poate face o analogie între violenţa de pe ecran si cea reală. Tarantino blamează însă controlului armelor şi a serviciilor medicale pentru cei cu boli mintale [6]. Destul de temperamental, Tarantino refuză ipoteza susţinerii actelor de violenţă în filmele sale, acuzând faptul că scopul filmelor sale nu este întotdeauna înţeles. Este totuşi dificil de stabilit dacă filme ca Pulp Fiction sau A clockwork orange pot fi o armă în diminuarea sau încurajarea actelor violente în societate, neputând determina în ce măsură un film poate schimba comportamentul uman. Ele rămân totuşi capodopere cinematografice veritabile, care reuşesc să producă entertaiment într-un mod unic şi, în acelaşi tip, bizar.