Războiul Rece în viziunea lui J.L. Gaddis și consecințele pe plan cultural în Europa de Est

John Lewis Gaddis, istoric şi profesor la Universitatea Yale, a vrut să răspundă tuturor întrebărilor pe care studenţii săi i le puneau despre Războiul Rece. Ei nu trecuseră prin acea perioadă şi o cunoşteau doar din cărţi şi povestiri. Iar cărţile, după cum se plângeau respectivii, erau prea lungi, dar nu acopereau întreaga perioadă. Dat fiind acest fapt şi adăugând recomandarea redactorului său de a scrie o carte mai scurtă şi accesibilă, Gaddis a creat o sinteză despre războiul de după cele două mari conflicte mondiale, războiul dintre ideologii, dintre SUA şi statele democrate pe de-o parte şi URSS şi blocul comunist pe de alta, un conflict fără arme, dar cu un potenţial de distrugere mai mare decât oricare altul care l-a precedat.[1]

Gaddis îşi deschide primul capitol din Războiul Rece, Reînvierea fricii, cu două citate menite să arate surpriza soldaţilor americani, respectiv ruşi, când s-au întîlnit, pe 25 aprilie 1945, în oraşul Torgau din Germania nazistă.

I-am aşteptat cu toţii să vină la mal. Le puteam vedea feţele. Arătau ca nişte oameni obişnuiţi. Ne imaginaserăm cu totul altceva. Ei bine, ei erau americanii! (Liubova Kozincenka, Armata Roşie, Divizia 58 de Gardă)

Nu prea ştiam la ce să ne aşteptăm din partea ruşilor, dar când te uitai la ei cu atenţie, îţi era imposibil să vezi vreo diferenţă. Dacă i-ai fi îmbrăcat cu o uniformă americană, i-ai fi putut lua drept americani! (Al Aronson, Armata SUA, Divizia 69 Infanterie)

De ce asemănările au părut atât de surprinzătoare? este prima întrebare dintr-un şir lung, toate având acelaşi răspuns, susţine Gaddis: războiul [Al Doilea Război Mondial] fusese câştigat de o coaliţie ai cărei principali membri se aflau deja în război – cel puţin ideologic şi geopolitic, dacă nu militar – unii împotriva celorlalţi.

Gaddis continuă explicaţia mai pe larg, constatând că există asemănări de suprafaţă între armatele ruseşti şi americane, precum există şi între societăţile din care provin acestea. Atât SUA, cât şi URSS au luat naştere prin revoluţie, se ghidează după ideologii cu aspiraţii globale, sunt state continentale care au înaintat peste nişte frontiere vaste şi au intrat în război în urma unui atac-surpriză. Diferenţele însă erau mult mai mari.

Revoluţia americană reflecta neîncrederea în autoritatea centralizată, credinţa că libertatea şi dreptatea puteau fi instaurate numai prin impunere. De asemenea, datorită constituţiei ingenioase, a izolării geografice şi a accesului la resurse naturale vaste, americanii au reuşit să îşi consolideze un stat foarte puternic.

Revoluţia bolşevică implicase adoptarea unei autorităţi concentrate.

Karl Marx susţinea, în „Manifestului Partidului Comunist” din 1918, că se puseseră în mişcare capitaliştii promotori ai industrializării, extinzându-se şi în acelaşi timp exploatând clasa muncitoare, care mai devreme sau mai târziu avea să-şi scuture jugul.

Lenin a căutat să accelereze cursul istoriei, impunând marximul, iar Stalin a remodelat Rusia astfel încât să se potrivească ideologiei marxist-leniniste, obligând naţiunea predominant agrară să devină una puternic industrializată şi privată de libertăţi.

Discrepanţele reies şi din războaiele extrem de diferite pe care le-au purtat SUA şi URSS în cadrul aceluiaşi război (1941-1945). Statele Unite luptaseră separat, dar simultan, împotriva japonezilor în Pacific şi a nemţilor în Europa. Totuşi, numărul lor de pierderi fusese extrem de redus, întrucât, prin izolarea geografică, singurul atac semnificativ a fost cel de la Pearl Harbor, catalizatorul intrării lor în război. Astfel, SUA puteau alege unde, când şi în ce condiţii aveau să lupte. În plus, economia americană înflorise în timpul războiului, PIB-ul dublându-se.

Uniunea Sovietică, în schimb, dusese cel mai devastator război din istoria sa. Deşi a purtat un singur război, luptele aveau loc pe terenul şi în circumstanţele alese de inamic, numărul de pierderi fiind de aproximativ 90 de ori mai mare decât cel american.

Dar la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial era clar că americanii si britanicii nu l-ar fi învins pe Hitler fără ajutorul lui Stalin. Astfel, victoria era numai asupra fascismului, nu şi asupra regimurilor autocrate.[2]

Gaddis explorează în cartea sa atât cursa înarmărilor, care a reprezentat potenţialul de distrugere din perioada respectivă, cât şi crizele care ar fi putut fi catalizatoarele unui alt război mondial.

Neîncrederea sovieto-americană era sporită de cercetările privind  crearea  unei arme de distrugere în masă – bomba atomică. Americanii şi britanicii lucrasera în secret la această armă pentru a o folosi împotriva Germaniei, dar naziştii capitulasera înainte ca ea să fie gata. Reticenţa ambelor părţi era clară: Stalin a pus la cale o operaţiune majoră de spionaj a aliaţilor săi, existând cel puţin trei încercări reuşite de a eluda măsurile de securitate de la Los Alamos, unde se desfăşura Proiectul Manhattan, iar anglo-americanii nu au considerat necesar să îi spună lui Stalin despre bombă până după primul test, încununat de succes, din deşertul New Mexico.[3]

Stalin a fost cel care a ridicat însă zidul care a împărţit Europa, când nu numai că a refuzat ajutorul american pentru reconstrucţie – oferit de aceştia conform Planului Marshall – dar nu a permis nici statelor aflate sub influenţa sa să beneficieze de el. Încercările lui de a întări blocul comunist nu erau însă pe măsura aşteptărilor sale: Iugoslavia a rupt relaţiile cu Moscova, iar blocada Berlinului l-a făcut pe Stalin să scadă în ochii publicului, în timp ce aliaţii vestici se bucurau de respect. Totuşi, Stalin a reuşit să facă o nouă alianţă, bazându-se pe victoria comuniştilor chinezi, sub conducerea lui Mao Zedong. Prin tratatul sino-sovietic, similar Tratatului Nord-Atlantic, cele două state comuniste se angajau să-şi acorde sprijin reciproc în cazul unui atac.[4]

În continuare, Gaddis prezintă desfăşurarea Războiului Coreei şi criza rachetelor din Cuba, concluzionând în ambele cazuri că ar fi putut fi mult mai rău.

Singurul rezultat decisiv al războiului [coreean] a fost precedentul pe care l-a creat: acela că ar putea exista un conflict extins şi sângeros, implicând naţiuni ce deţin armament nuclear, dar care ar putea hotărî să nu-l folosească.[5]

…cum un război purtat cu arme nucleare putea distruge tocmai ce trebuia să apere, un astfel de război nu trebuia purtat niciodată. Încă o dată, instinctul clar în ceea ce privea pericolul nuclear trecuse dincolo de diferenţele de cultură, naţionalitate, ideologie, moralitate.[6]

Reia această idee şi după expunerea crizei cubaneze:

Ceea ce a împiedicat izbucnirea războiului în toamna lui 1962 a fost iraţionalitatea stării de teroare pură, de ambele părţi. Asta prevăzuse Churchill când văzuse speranţă în „egalitatea anihilării”. Asta înţelesese Eisenhower când scosese din discuţie posibilitatea purtării unor războaie nucleare limitate: strategia sa nu lăsa altă opţiune decât asigurarea unei distrugeri complete, pornind de la prezumţia că aceasta, în loc să impună încercarea de a orchestra nivelurile de distrugere în mijlocul unui război, avea să prevină din start izbucnirea acestuia.[7]

Strategia, cunoscută drept Mutual Assured Distruction, pornea de la premiza că dacă nimeni nu va putea supravieţui unui război nuclear, atunci acesta nu va avea loc.

Prin urmare, s-a ajuns la concluzia că era momentul pentru încheierea unor acorduri, dacă nu pentru exercitarea controlului internaţional asupra armamentului nuclear, măcar pentru gestionarea acestuia. A urmat semnarea unei serii de tratate:

• Tratatul privind limitarea testărilor – 1963 – interzicea experimentarea armelor nucleare în atmosferă;
• Tratatul de neproliferare nucleară – 1968 – se cerea statelor care deţineau arma nucleară să nu ajute alte state să o obţină;
• Acordul provizoriu de limitare a armelor strategice -1972 – limita numărul rachetelor balistice de pe uscat şi de pe mare ce puteau fi deţinute de fiecare parte şi impunea acceptarea verificărilor prin intermediul sateliţilor de recunoaştere;
• Tratatul privind rachetele antibalistice – 1972 – interzicea producerea de mijloace de apărare împotriva rachetelor cu rază lungă.[8]

Aceasta a fost prima recunoaştere formală, de ambele părţi, a ideii lui Churchill – şi Eisenhower – privind faptul că vulnerabilitatea ce decurgea din perspectiva anihilării imediate putea deveni baza unei relaţii americano-sovietice stabile şi pe termen lung.[9]

Războiul Rece ar fi putut provoca un război fierbinte ce ar fi putut pune capăt vieţii pe planetă. Însă cum teama de un astfel de război s-a dovedit mai puternică decât toate celelalte diferenţe care separau Statele Unite, Uniunea Sovietică şi aliaţii lor, existau acum motive de speranţă că nu se va petrece niciodată.[10]

Gaddis continuă să expună conflictele şi încercările de a stabili relaţii amiabile între protagoniştii războiului, mergând până la căderea URSS-ului şi dezbinarea blocului comunist. El analizează conflictele atât din punct de vedere politic şi ideologic, cât şi din perspectiva economică şi socială, inclusiv a potenţialului pe care acestea îl aveau de a fi catalizatoarele unui război distructiv. Explică de asemenea şi motivele care au stat la baza încercărilor de a forma relaţii prieteneşti între naţiuni, chiar dacă unele dintre ele erau doar de aparenţă.

Folosind atât citate ale marilor personalităţi ale vremii, cât şi analize ale acţiunilor din perioada respectivă, Gaddis reuşeşte să creeze o sinteză a Războiului Rece care nu numai că acoperă toate  evenimentele care s-au desfășurat în cadrul acestuia, dar le şi explică bazele, consecinţele şi potenţialul.

Intenţia autorului de a spune totul clar, scurt şi la obiect, fără să omită ceva şi fără să fie doar o relatare, creând în acelaşi timp portretele liderilor şi societăţilor implicate, este realizată cu succes în cartea sa, „Războiul Rece”.

Ce lipsește, însă, din sinteza sa, este consecința pe care Războiul Rece a avut-o asupra mediului cultural din Europa de Est. Statele din zona aceasta au fost mereu mai lente decât cele vestice, au avut tendința de a prelua de la acestea curente și tehnici, de a imita înainte de a inventa. Mintea este singurul instrument nelimitat de spațiu și timp, dar poate fi limitată prin cenzură.

Cultura și nevoia oamenilor de cunoaştere, de extindere a orizontului au fost tratate diferit în cele două blocuri. Grație ajutorului oferit de către SUA, odată cu reconstruirea societăţii cultura a putut să-şi urmeze cursul firesc, să înflorească, oamenii având atât libertatea cît şi nevoia şi dorinţa de refugiere într-un univers plăcut, guvernat de frumos şi cunoaştere.

În schimb, U.R.S.S. limita până şi minţile oamenilor. Ideologia comunistă şi gândirea în ton cu ea erau singurele permise. Nu exista dreptul la libera exprimare, opiniile împotriva sistemului comunist fiind pedepsite prin închisoare, chiar moarte. Masele erau manipulate prin cultul conducătorului, limitarea accesului la informaţie, cenzură, iar media și artele aveau ca unic scop promovarea doctrinei marxist-leniniste. Din şcoli au fost scoase discipline care cultivau mintea, precum filosofia, iar istoria a fost rescrisă în manuale în așa fel încât să se evite menţionarea unor momente în defavoarea Rusiei. Mii de cărţi au fost arse.

Astfel societatea comunistă nu avea dreptul la gânduri individuale, la emoţii, nu se putea exprima liber şi nu avea voie să depăşească limitele impuse de comunism. Cultul muncii, al întrecerilor socialiste pentru depășirea normelor de lucru, al creșterii producției aveau un scop ascuns: beneficiul realizat de cei mulți să ajungă la cei puțini, aflați la conducere.

Este foarte important să analizăm Războiul Rece și din perspectiva culturală. Este unul dintre cele mai relevante cazuri în care decizia unui singur om sau a unui grup redus influențează societatea, reflectând pe scena internaţională valorile acesteia, strict în funcţie de valorile indivizilor de la conducere. Cazul URSS este cu atât mai relevant cu cât nu a afectat numai un stat, o naţiune, o societate, ci o importantă parte a Europei, o mulţime de popoare cu valori proprii inhibate de doctrina comunistă. Frustrarea acestor societăţi era cu atât mai mare cu cât la numai câţiva kilometri, dincolo de invizibila cortină de fier, celelalte state europene se bucurau de libertate, prosperând şi determinându-şi singure soarta.

Lucrurile nu s-au schimbat prea tare după 1989. Societatea românească, de exemplu, nici până acum nu s-a liniștit, nu s-a organizat, nu a recuperat. În literatură, de pildă, abia după 2000 a început să se scrie așa cum o făceau deja de 50 de ani autorii vestici. Nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva blocada impusă de către Rusia în timpul lungului Război Rece va putea fi depășită vreodată. Cu certitudine, a făcut ca decalajul dintre Vest și Est să fie și mai mare…

—

Bibliografie:

John Lewis Gaddis, Războiul Rece, traducere Diana Pușcașu Țuțuianu, Rao International Publishing Company, București, 2009