Îmblânzitorul apelor este un cameleon. Când stai în pat, pe burtă, este despre iubire. Când te întorci pe spate – despre familie. Pe-o bancă în parc citești despre credință și pe una mai încolo despre lipsa ei. În cadă, printre vaporii de apă fierbinte cu săpun, se transformă în foame și durere și moare, în singurătate sau în eșec.

Ipostazele principale ale personajului central – scriitorul și iubitul – sunt pierdute pe ape, când acestea îi iau mai întâi manuscrisul, apoi pe Ea. Rămâne singur cu disperarea în casa părintească, alături de tatăl alcoolic care l-a ignorat toată viața, de frații cu care nu comunică și gemenele insipide cu care aceștia din urmă sunt căsătoriți. În momentul în care casa le este luată de ape începe apocalipsa – fie ea a omenirii, a familiei lui sau doar a universului Îmblânzitorului.

Ziua în care o aduce pe Ea în casă, ziua în care îi moare mama, este o prevestire a acestui sfârșit: E nevoie de o singură clipă și timpul se sperie și o ia la goană, călcând pe toți în picioare. În fața tragediei, fiecare își găsește un refugiu – bătrânul în beci, între butoaiele cu vin, fratele cel mare în droguri, cel mijlociu în credință, mezinul (îmblânzitorul) rămâne cu bănuielile și Ea cu tăcerea.

Deși povestește la persoana a III-a, A.R. Deleanu reușește să-și apropie cititorii de personajele sale încă de la început, să-i implice de parcă ar urmări destinul lor prin ochii Îmblânzitorului. Îți lasă impresia că îi cunoști deja și că nu ai nevoie de nume pentru a-i identifica. Prin urmare, când spui bătrânul vezi fostul negustor de vinuri, care-și bătea copiii și nevasta, când spui fratele mijlociu vezi invalidul pios care se ceartă cu fratele cel mare, revoltat împotriva credinței oarbe a acestuia. Iar pe ea, pe Ea, o descoperim pe măsură ce fratele cel mic o redescoperă în amintirile sale.

Îmblânzitorul apelor este o carte totală (cum a numit-o Cristina Nemerovschi), o poveste despre sfârșitul unei familii, care e sinonim absolut cu sfârșitul lumii (Mihail Vakulovski), una căreia îi ratezi înțelesul dacă o citești doar. Trebuie să o simți.

Trebuie să simți foamea cu aceeași intensitate cu care o simte personajul principal, trebuie ca aceasta să devină o entitate palpabilă: Singur pe o mare cu încă cinci oameni într-o casă. Însă, cu cât treceau orele și zilele peste ape, nu mai știa să numere. Îi părea că sunt mai mulți în casă: nu șase, ci șapte – cu apa. Nu șapte, ci opt – cu foamea. Erau mulți. Legiune.

Trebuie ca durerea să-ți amintească de tine, pentru că asta face durerea: îți amintește de tine. Când nu te doare nimic, ești un bou, un ignorant.

Trebuie ca trupul și mintea să-ți cedeze:

În celelalte case ar gândi și ei la fel, ar sta și ei pe podele cu stomacurile lipite de spate sau ar atârna de gât de lustre. Ar avea și ei privirile încețoșate, le-ar fi sete și foame. Și-ar înmormânta și ei morții pe ape, și-ar arunca fecalele și urina în ape, ar visa pe ape și ar înnebuni pe ape. Și în casele lor plutitoare ar fi dat buzna musafirul nepoftit. Nici ei n-ar avea busole. Nici ei nu ar ști de ceilalți, nici ceilalți de ei. Deci nici ei nu ar fi.

 Era atât de deshidratat încât, pentru o clipă, a devenit gelos pe lacrimile fratelui. Dacă le-ar fi putut vedea, le-ar fi adunat în palmă.

 Se pierduse cu totul pe coridoarele ființei sale deșirate, uitând să împrăștie pietricelele pe drum ca să se poată întoarce.

 Trebuie să iubești: Îi plăcea să se culce cu ea și să o privească adânc în ochi și la final, înainte să adoarmă unul în brațele celuilalt, să-i șoptească pe întuneric: îți place ciocolata amăruie. Și ea să zică da. Apoi să facă din nou dragoste și la final să ghicească altceva: ai crescut fără bunici – da – îți plac păsările – da – îți place să fii singură – da. El ghicea și ea repeta: da, da, da. De fiecare dată când făceau dragoste, mai afla câte ceva despre ea.

Și trebuie să disperi: Apoi au început să facă dragoste din ce în ce mai rar și n-au ajuns să afle totul.

 Dacă ar mai fi încă cineva cu mine să spună „o să vină, o să vină”, ai veni? Spune. Dacă mai e cineva pe lumea asta care să spună odată cu mine „o să vină, o să vorbească, o să afli cine e”, atunci o să vii, o să vorbești, o să-mi spui tot?

Trebuie să simți durerea și tăcerea, dragostea și disperarea, nebunia și mirosurile, toate mirosurile pe care A.R. Deleanu le înșiră superb, arătându-ne o imagine completă despre cum miroase viața, pornind de la un cadru local, izolat, apropiindu-se de sensul ei universal, întreg, întorcându-se în personal și culminând cu  o reflexie a societății:

Mirosea a tot, a animal, a dimineți înfășurate în cafea și a seri cu damf de vin, a piele de bebeluș moale la ceafă și a ceară și a molii plimbându-se pe costume, a coșciuge, a iubire în grădină, sub duzi și meri și peri și nuci și a ură în scara blocului, mânjită pe cuțit și pe mâini, a mamă, a tată, a frați și a surori, mirosea a tot ce era îngropat și a tot ce era dezgropat, a tot ce trăise și a tot ce murise, a aer și apă și foc și pământ, a carne mâncată în bătături și vânătăi, a haine rupte, vechi și pișate, a carne frecată între cărnuri de bărbat cu femeie, de femeie cu femeie, de bărbat cu bărbat, mirosea a femeie, cum miros femeile în locuri în care nu ajungi decât la cotitura nopții în castel de plăpumi și mirosea a femeie, cum miros femeile când ies proaspete de sub duș, mirosea a bărbat trudit și a bărbat ieșit de sub același duș, mirosea a faianță, a lut, a paturi de spital, a străzi și colțuri de străzi, a după-amiezi și a note muzicale, a gesturi stângace și a mângâieri umede, a case vechi și a case noi, a săraci și a foamea din ei și a bogați și a banii din buzunarele lor, mirosea a trecut, a prezent și a viitor.

Pentru că până la urmă nu despre moarte este vorba, cât despre frenezia supraviețuirii, nu despre apocalipsă, cât despre purificarea necesară unui nou început.

Îmblânzitorul se refugiază în caietul în care îi scrie scrisori iubitei, așa cum o făcea în copilărie în dicționarul în care căuta cuvintele pe care nu le înțelegea din certurile părinților. Momentul în care îl închide și începe să trăiască este simbolul renunțării la toate obstacolele pe care ni le punem singuri în cale și al întoarcerii către ceea ce contează.

Când o să mă întorc la ea, nu o să mai scriu, mă voi fi vindecat de teama asta bolnavă, o să stau în fața ei toată viața, sau toată moartea, și o să mă uit la ea.

Îmblânzitorul apelor nu e o carte care poate fi povestită, așa cum nu poate fi doar citită. Acțiunea urcă din realism în suprarealism, apoi cade în întuneric. Ce poate fi spus despre ea este că e dinamică, te ține în suspans, nu te lasă să-ți tragi răsuflarea, nu-ți permite să clipești. Este despre întuneric, tăcere, disperare, mizerie și moarte. Este despre Foamea de lumină, de iubire, de familie, de ideal, de viață. Este un cameleon nu numai prin temele abordate, cât mai ales prin impactul pe care-l are.

A.R. Deleanu este un povestitor talentat, dar, mai presus de toate, este unul onest. Fiindcă numai dintr-o sinceritate profundă poate ieși ceva atât de original, captivant și apăsător cum e volumul său de debut (apărut la Casa de Pariuri Literare, în 2012).

Scrie complet, dar subtil. Nu lasă goluri esențiale.  Dar nu e suficient să citești. Nu e suficient nici să simți ceea ce transmite. Trebuie să te aduci pe tine în lectură. Abia atunci devine o carte cu adevărat întreagă.

Romanul este echilibrat – nu te apasă un subiect decât prin prisma ta, nu impus fiind de autor. Cuvintele, de asemenea, sunt bine așezate – astfel că nicio idee nu se pierde printre detalii.

După cum spune chiar tânărul scriitor, subliniind nevoia de echilibru: Ce nu se schimbă moare. Ce se schimbă prea des te va devora.

Iar din acest punct de vedere – și multe altele – Îmblânzitorul apelor excelează.

—

sursa foto: galeria personală a Anei Mănescu

mai multe despre autor și scrierile sale pe site-ul personal al acestuia.