Astăzi este Ziua Națională a României și ne-am gândit să scriem ceva deosebit de restul zilelor. Mi-am întrebat colegii de ce România iar răspunsurile lor m-au surprins tare plăcut. Ei sunt România – oameni tineri și frumoși care au ales să studieze, să creadă că a reuși în viață înseamnă a crea, cu responsabilitate, mediul în care să ne dezvoltăm. Proiectul CSC este felul nostru de a duce mai departe istoria țării noastre și nu numai, felul nostru de a povesti celorlalți istorii spuse altfel, povești despre oameni. Proiectul este maniera noastră de a crede în continuare în România. Nu am rămas în România din curaj sau patriotism, ci pentru că aici mă simt eu, pentru că simt pot face ceva nu pentru ţară, ci pentru mine. În ultimii ani, simt România tot mai tristă, iar oamenii ei sunt tot mai dezamăgiţi. Dar soluţia nu e să fugim, ci să ne facem fiecare treaba. România nu poate deveni o ţară mai bună decât prin oamenii ei. Nu cred în patriotismul de 1 decembrie, în emisiuni şi oameni care strigă că sunt mândri că sunt români. Nu cred în festivismul oamenilor politici care sărută steagul de 1 decembrie, iar în restul zilelor iau decizii dezastruoase. Cred în patriotismul de bun simţ, trăit în suflet, cu responsabilitate şi fapte. (Simona Rentea)
România a avut nenorocul de a nu fi niciodată complet independentă și de a nu avea conducători care să o ajute să progreseze. Deci de ce România? Motivele pentru care unii rămân și în ciuda cărora alții pleacă sunt aceleași. Când reușim să ne aducem aminte cât de frumoși sunt oamenii noștri, ce peisaje, câte tradiții și obiceiuri, ce folclor, literatură și istorie avem, nu are cum să nu ne fie dragă. Limba română e bogată și melodioasă, un loc de joacă superb. Eram destul de tânără și naivă când am ales să fiu scriitoare. Și tot din liceu eram convinsă că nu voi pleca din țară. Multe lucruri s-au schimbat între timp și România a ajuns din ce în ce mai rău. Nu știu când va fi mai bine. Dar noi abia de 23 de ani suntem ceva mai liberi. Suntem încă în tranziție. Metamorfoza își așteaptă cuminte timpul. Iar eu vreau să fiu aici. Pentru că încă vreau să scriu în română, despre România, să am personaje inspirate de oamenii ei, pe străzile ei. Pentru că până la urmă chiar nu contează dacă autostrada e perfectă sau plină de gropi. Tot spre marea noastră duce. Iar România e ca sora mai mare pe care poate că de cele mai multe ori nu o placi, dar asta nu înseamnă că nu o iubești. (Ana Mănescu)
Nu doar pentru ziua de 1 decembrie, ci pentru toate zilele ce s-au scurs și pentru cele ce vor să vină, să ne întrebăm adesea: de ce România? Răspunsul meu nu e unul izolat de realitate și nicidecum despre o altă bucată de patrie numită România. E despre țara noastră, cea din care eu scriu și din care citiți aceste rânduri. Pentru că e momentul să facem pasul acela dârz de la stricta corectare a defectelor la cultivarea calităților, astăzi voi lăsa deoparte neajunsurile societății noastre. Și atunci: de ce România? Pentru necunoscutul care a găsit de cuviință să îmi ureze La mulți ani! doar pentru că a văzut că primisem flori. Și pentru domnul din autobuz care se întreba nostalgic cine mai are timp pentru dileme – am purtat o discuție scurtă și apoi mi-a oferit o carte (despre experiența sa într-un lagăr pentru copii). Pentru că mai există profesori de fizică ce își ocupă timpul cu pictura și au darul povestirii. Pentru tinerii care se încăpățânează să rămână idealiști într-o lume guvernată de pragmatism. Pentru prietenii mei alături de care proiectez România viitorului nostru, glumind pe seama a ce va deveni fiecare (noi știm însă că glumind spunem adevărul). Și mai presus de toate, pentru că nu cred în cauze imposibile… dar cred în oameni. (Delia Tudor)
An de an, tot mai mulţi tineri părăsesc ţara pentru a-şi clădi un viitor mai bun în ţări care de care mai promiţătoare. Ceea ce nu înţeleg aceste minţi tinere este că ţara noastră, România, are nevoie de ele acum mai mult ca niciodată. Trăim într-o Românie în curs de tranziţie, ce are nevoie de valori pentru a ieşi din impasul unei societăţi în prag de colaps identitar, politic şi economic. Ori cum am putea să ne clădim mai bine o societate aşa cum ne dorim în contextul în care generaţia tânără alege să migreze cu valori cu tot? Noi suntem generaţia de sacrificiu a societăţii româneşti şi aceasta are nevoie de noi. Nu ne este permis să invocăm constrângerile societăţii de fiecare dată când ne împiedicăm, fără a contribui, fie şi cu cel mai mic gest, la formarea acesteia aşa cum ne-am dori-o în imaginarul colectiv. Este timpul nostru pentru a inova, pentru a fi mai incisivi vis-a-vis de minusuri şi mai implicaţi în construirea plusurilor. Este timpul pentru a clădi o societate de care să fim mulţumiţi şi în care să ne integrăm, în loc să alegem mult mai simpla posibilitate de transfer societal. (Elisabeta Ungureanu)
E ziua naţională. E ziua ţării mele. Deşi de două luni nu mai locuiesc în România, sărbătoresc alături de România mea cu aceaşi emoţie şi cu aceaşi speranţă. Cum e România? Ca o fotografie blurată în care lumina ţi-a jucat feste, siluetele se diluează, culorile sunt confuze. Şi totuşi are un farmec aparte, un sentiment ce te face să te întorci la această fotografie stranie şi să încerci să o descifrezi. Joc un dublu rol, precum antrenorii-jucători. Eu nu sunt un atrenor, ci mai degrabă un observator. Am jucat în România, iar acum observ România de pe margine, din tribunele străinătăţii. Perspectivă ce mă ajută să răspund la următoare întrebare: De ce România? Pentru că e vie, trăieşte, se zbate, mai șchiopătând, mai lăcrimând, mai zâmbind. Sunt, în România, oameni ce îţi dau puterea să crezi, să vezi, chiar dacă refuzi să deschizi ochii. Adesea mă trec fiorii când se intonează imnul României la o întrecere naţională sau internaţională, mă cuprinde o mândrie sinceră când văd un autor român pe rafturile librăriilor din străinătate sau când tinerii nostri olimpici câştigă medalii preţioase. Sunt mândră de oamenii din ONG-uri care, cu resurse limitate, obţin victorii greu de imaginat la început de drum. România nu e pierdută, e doar abandonată. Şi mă gândesc atunci la vorbele unei foste colege de facultate, ce îndemna nu la părăsire, ci la încercare, nu la comoditate, ci la iniţiativă. (Alice Schreiner)
România este ţara unde m-am născut şi unde am crescut până acum însă nu exclud deloc posibilitatea plecării din ţară dacă viaţa îmi va oferi şansa. Îmi iubesc ţara şi nu mi-e ruşine că sunt român şi consider că România are multe şanse, însă aceste şanse vor putea fi cu adevărat fructificate abia atunci când oamenii vor ieşi definitiv din umbra a ceea ce a fost înainte de decembrie 1989 şi vor înţelege că prin nepăsare şi indiferenţă societatea românească nu va ajunge nicăieri. Este de datoria celor tineri să facă din România o ţară de rang european, o ţară care să fie băgată-n seamă de celelalte puteri din lumea asta şi cel mai important: să lase deoparte zmiorcăielile inutile şi să înceteze să se mai plângă că România nu-i Germania şi că nu trăim ca-n America fiindcă până la urmă omul sfinţeşte locul şi oamenii au creat această societate. Dacă aceşti paşi ar fi făcuţi, în căţiva ani România ar ajunge să fie un loc frumos. (Marius Ionescu)
Am vrut de multe ori să plec din România. La un moment dat chiar am avut și ocazia. Însă n-am făcut-o. Mirajul Occidentului de aceea e miraj, pentru că dispare odată cu prima problemă ivită. Și chiar dacă artele și restaurarea sunt domenii respectate în vest, nimeni nu mi-a promis că eu voi fi la fel. Apoi m-am uitat în jur: Trăiesc într-una dintre țările cât de cât mari (ca suprafață) ale Europei, cu mult potențial și puțini Oameni. Mi-am propus așadar să rămân și, dacă poate îmi va fi mai greu, cel puțin voi fi călcată în picioare de ai mei, nu de străini. A doua variantă mi s-a părut mult mai jignitoare. Pentru că aici, de voi fi călcată e pentru că m-am lăsat învinsă. Acolo ar fi fost pentru că nu sunt de-a lor. Știu că pot face o diferență în modul în care ne raportăm la noi și la propriile valori și voi încerca să îmi croiesc eu singură drumul. Iar de nu voi reuși, probabil voi pleca. Pentru că Occidentul e lumea celor care au renunțat. Și chiar dacă n-am costum popular și nu particip la parada de 1 decembrie, eu cred în România și nu renunț la ea. (Ilinca Damian)