Tuturor La Mulți Ani!, iar Sfântul Crăciun să ne prindă și la anul, mai fericiți, mai voioși, mai sănătoși! La așa zi mare, eu propun o scriere mică despre arta icoanei. Să ne fie cu folos!

Pentru lumea creștin-ortodoxă, icoana are o însemnătate deosebită. Tocmai pentru că este privită ca o „fereastră”, iar nu ca obiect în sine al adorației, ea trebuie să spună într-un spațiu bine delimitat o întreagă poveste, surprinsă cu toate evenimentele și semnificațiile.

Istoria imaginii iconografice pentru lumea ortodoxă este tulburată de evenimentele din perioada iconoclastă care a ajutat însă la stabilirea unor canoane și reguli valabile și astăzi în realizarea unei lucrări în acest gen, fie că este pictură murală în interiorul unui lăcaș de cult sau piesă din repertoriul mobil (icoană pe sticlă, lemn, piatră etc.)

Icoana Nașterii Domnului este un exemplu de complexitate și integrare a mai multor elemente ale unei relatări în același cadru.

Sunt binecunoscute „rețetele” provenite din lumea bizantină de redare a desfășurării unor evenimente: în cadrul picturii murale, scenele fie sunt redate în „casete” individuale, desfășurate în ordinea citirii, fie în frize lungi ce conțin toate scenele fără a se delimita decât începutul și finalul. A doua concepție asigură o lectură mult mai dinamică a „povestirii”.

De multe ori însă apar și evenimente a căror redare se axează pe o scenă centrală, cu integrarea unor relatări importante  (dar nu încât să ocupe spațiul unei alte reprezentări) în cadrul aceleiași reprezentări.

Din această categorie face parte și icoana Nașterii Domnului. Reprezentarea corectă a acesteia are câteva elemente definitorii: în centru este Maria, Maica Domnului, lângă iesle, cu animale în jur. Deasupra muntelui sunt reprezentate grupuri de îngeri ce slăvesc nașterea și dau de veste păstorilor, prezentați în partea dreaptă. Din stânga muntelui vin cei trei magi, cu daruri. În partea de jos, la baza muntelui, în partea stângă dreptul Iosif, retras de la evenimentul nașterii, iar în partea dreapta două moașe ce îngrijesc copilul nou-născut.

Se delimitează astfel trei planuri ale spațiului compozițional. Primul este planul superior, lumea cerească, reprezentat de Stea și îngerii prezentați în adorație. Al doilea, câmpul central al icoanei, prezintă subiectul propriu-zis al icoanei: în centru Maica Domnului cu Pruncul în iesle, iar în laterale, cele două evenimente importante, dar care nu au necesitat redarea ca scenă individuală, fiind strâns legate de evenimentul central – cei trei magi, care merg orientându-se după stea, și păstorii anunțați de înger. În ambele situații, oamenii sunt anunțați de cei din planul ceresc și se îndreaptă spre locul nașterii, fiind astfel și martori, și vestitori.

Planul inferior este strict legat de lumea pământească: în dreapta, cele două moașe îngrijesc copilul, iar în stânga este prezentat dreptul Iosif, vorbind cu ceea ce pare un păstor. Reprezentarea dreptului Iosif este extrem de importantă, el ținând capul plecat și privirea cumva ascunsă de scena nașterii. Acest mod de a prezenta o persoană semnifică neimplicarea sa în evenimenele redate și rezidă tocmai din perioada romană. Acest cadru, al vieții lumești, care se îngrijește de integritatea fizică, prin gestul îngrijirii pruncului și mărturia gestuală a neimplicării, completează imaginea Nașterii din toate aspectele sale.

Toate elementele compoziției au măcar un verset dedicat descrierii lor în Evanghelii, dovedind astfel că iconografia se bazează exclusiv pe studiul biblic și pe redarea cât mai corectă și completă a acesteia, iar combinarea tuturor acestora într-un spațiu compact este dovada unei sintetizări și asimilări de sute de ani. Este drept că iconografia creștină moștenește mult din arta imperială romană, la nivel formal și tehnic, dar îi este cu totul proprie abordarea, dovadă fiind crearea unui stil artistic ce a rezistat până în prezent, chiar după mai mult de 500 de ani de la căderea Constantinopolului, centrul de emergență al acestei arte.

sursa foto