Nu sunt posesoarea unui număr mare de amintiri de la Revoluţie. De fapt, nu am decât o singură amintire, ţinând cont şi de vârsta fragedă pe care o aveam la momentul decembrie 1989. 4 ani şi jumătate. Eram acasă cu ai mei şi îmi aduc aminte că la televizor se vorbea despre  terorişti. I-am întrebat pe ai mei ce înseamnă teroşti, ei mi-au dat o explicaţie simplă ce nu m-a prea lămurit, dar care a stârnit în mintea mea  o serie de imagini fără un contur prea clar. Teroriştii mei erau oameni mascaţi ce se ascundeau şi care ne pândeau. Imaginea era însoţită şi de un fond sonor cuprins din gălăgie, agitaţie, bubuieli.

Aşa arăta Revoluţia pentru o fetiţă ce mergea la grădiniţă. Ce înseamnă acum pentru mine  Revoluţia este greu de explicat. O văd ca pe un puzzle din care încă lipsesc piese. Avem sfera politică, amintiri personale, relatări directe sau indirecte şi avem şi consecinţe. Şi totuşi au trecut ceva ani de-atunci, mai mult de douăzeci, iar unele întrebări au rămas fără răspuns. Ca orice eveniment istoric, Revoluţia are o semnificaţie personală, dar şi colectivă. Dacă la nivel personal lucrurile ne sunt clare, fie am prins momentul, fie nu, la nivel colectiv încă nu există un consens cu privire la semnificaţia Revoluţiei. Nu intru cu remarci privitoare la politic pentru nu mă simt confortabil şi atunci prefer să îmi îndrept atenţia spre zona culturală. Ultimele două decenii au răsfăţat Revoluţia prin produsele culturale ce au avut-o în centru. Mă refer la documentare, conferinţe, talkshow-uri, filme, eseuri, articole, cărţi, toate dedicate Revoluţiei. Importanţa acestor evenimente dincolo de informaţiile oferite face trimitere la  perspectivele  diverse asupra Revoluţiei, multiple faţete ale unui moment istoric ce rămâne subiect deschis.

(Alice Schreiner)

Eu n-am amintiri de la ‘89, pentru că aveam doar 6 luni când s-a întâmplat totul, iar în orășelul mic de provinice din care vin nu s-a întâmplat nimic notabil sau nimic care să fi meritat osteneala unei povestiri. Dar, cu toate acestea, de câte ori e acea perioadă din an în care filmările de la revoluție curg șiroaie pe toate posturile TV, bunica mea se oprește pentru 2-3 secunde din ce face, se uită cu ochii în gol spre televizor și își amintește cu amărăciune: „Din cauza ăstora mi-am ars eu cozonacii! Că tot stăteam și ne uitam să vedem ce se întâmplă și am ars cozonacii!” și apoi se întoarce la treburile obișnuite.

Deși în copilărie nu înțelegeam de ce marea supărare, iar în adolescență râdeam pe ascuns de remarca ei, privind-o superficial, abia de curând, mi-am dat seama de unde toata drama: bunica mea încă lucra atunci, în ture, la CFR (am o familie tânără). Nu existau concedii, zile libere, astfel încât ea făcea cozonacii în timpul liber dintre două ture. Laptele, ouăle și făina nu atârnau ca astăzi, în stive la hipermarketul din oraș sau chiar la non-stop-ul din colț, ci erau mult mai… prețioase. Pregătirile de Crăciun erau făcute, cumva, cu mai mult efort și mai multă responsabilitate. Să arzi cozonacii pe vremea aia chiar era o mică dramă în universul unei familii și, sincer, nu mai știu, dar e posibil ca, în ‘89, ai mei să fi intrat în democrație mâncând cozonac ars.

(Ilinca Damian)

Gerul le înțepa nările. În vechiul autobus Rocar părea, în lunile de iarnă, mai frig decât afară. Stăteau toți mai în față, nu pe locurile obișnuite, și nu se încumetau să scape din ochi ARO-ul rablagit care-i escorta; era plin – 6 militari, capacitate maximă. Ce zi avuseseră! Vestea auzită la un radio vechi îi prinsese în toiul muncii. S-au oprit toți în același timp, a urmat o pauză lungă. După ce s-au dezmeticit, au zis să se consulte, democratic, asupra a ce aveau să facă. Majoritatea a fost de părere că n-ar strica o vizită în ”tărâmul făgăduinței”, birourile tovarășilor. Puțină lume pășea acolo – doar cei aleși. Voiau să știe dacă zvonurile despre aceste ”lumi îmbelșugate”, interzise muritorilor de rând (și de foame), sunt adevărate. Ce-i drept, unii erau mânați nu doar de curiozitate, ci și de dorința și speranța însușirii ”unui Kent”. ”Tovarășii-cu-ochi-albaștri” fuseseră, totuși, precauți și prevăzători; plecaseră demult, ”cu cățel și purcel”, vorba străbunilor. Biroul gol nu părea cine stie ce – se spulberase un mit. Prin rumoarea imediat creată răzbate, totuși, o voce: ”Teroriștii!”. ”Ce?!”, rostesc toți, la unison. ”Teroriștii! Cică vin de la Craiova încoace!”, țipă vocea, panicată. Era datoria lor, acum, să apere un ”obiectiv strategic de importanță națională”, să protejeze și ei statul (așa cum el avusese mereu grijă de ei, cetățeni ai săi) de furia ”vagabonzilor”, a teroriștilor, a ”aliaților agenturilor străine”. Au primit puști; gloanțe nu – din rațiuni economice, în caz că le ardea de ”jocuri” și începeau să tragă-n porumbeii, ciorile și câinii care-și făceau veacul prin preajma termocentralei. Partidul nu încuraja risipa! ”Teroriștii” n-au mai ajuns. Spre seară, toți au primit ordin de a merge acasă pentru a fi lângă familiile lor. ”Tovarășii-de-la-Centru” folosiseră, ce-i drept, altă formulare: Cine nu stă în casă și iese pe stradă, suferă consecințele! Nici n-au apucat să urce în autobuz când au primit vestea că ”teroriștii”, alții, mai ”locali” de data asta, au ocupat un pod (și el ”obiectiv strategic”) aflat pe ruta respectivului vehicul. Armata a fost chemată să asiste la paza angajaților termocentralei în încercarea acestora de a ajunge la destinație. Au venit 6… într-un ARO. Acum toți cei din autobuz stăteau cu sufletul la gură, nu-și vorbeau, nu se priveau, atmosfera era apăsătoare, se apropiau de pod… Militarii au coborât, au ”inspectat” zona, n-au dat decât peste un bătrânel ce mai-mai să-și dea duhul de frică la vederea ”armatei” care-l întreba, de la distanță, de ce nu e lângă familie. Autobuzul a primit undă verde și, pe la ora 20, ajungea în oraș. Fețele tuturor se mai detensionaseră; ba chiar unii au găsit puterea să se amuze de cele întâmplate în ceea ce avea să fie numită ziua Marii Revoluții Anti-Socialiste Române. Printre ei, și tatăl meu…

P.S.: Trecând peste nota amuzantă, regimul comunist a asuprit, a torturat și a omorât oameni nevinovați. La fel, Revoluția din decembrie ‘89 (dincolo de păreri și opinii personale) a însemnat decesul unui mare număr de oameni în numele unor idealuri. Trebuie să-i comemorăm sau, cel puțin, să păstrăm un moment de reculegere…

(Radu Stoica)

sursa foto