Mărturisesc că nu am trăit evenimentele din decembrie 1989! Am asimilat, însă, o serie de amintiri, strânse de la familie, vecini sau necunoscuți întâlniți pe stradă, amintiri ce au devenit acum aproape personale. Nu mi-am propus a scrie o prezentare cronologică și politico-istorică a evenimentelor, ci toate acele crâmpeie de întâmplări pe care memoria afectivă și – la fel de bine – selectivă a fiecăruia le-a păstrat și le-a impus drept cele care contează. Articolul ce urmează nu este altceva decât un colaj de sentimente, oameni și împrejurări. Întâmplările redate sunt reale; s-au petrecut într-o mică localitate din sud-vestul capitalei, având un reactor nuclear si adăpostind până în prezent un complex de institute de cercetare în fizică, iar personajele nu au nume, convinsă că faptele s-au petrecut sub forme asemănătoare în toată țara.
Exces de zel și teamă sau „parola nu e corectă”
România sfârșitului de decembrie era dominată de zvonurile privind venirea teroriștilor. În localitatea sus-amintită, la fiecare obiectiv ce prezenta interes pentru un posibil atac fuseseră plasate echipe de pază, ce se schimbau la fiecare 3 ore. Pentru ca acest sistem să fie si mai sigur, schimbul se efectua pe baza unor parole de recunoaștere. În una dintre seri, personajul principal, un tânăr localnic, angajat al unuia dintre institutele de cercetare și chemat acum spre apărarea patriei, se îndrepta spre locul stabilit pentru a-și începe tura. Ajuns în fața obiectivului, este somat a se opri și i se cere parola, pe care o comunică fără a se împotrivi. Gestul imediat al șefului de obiectiv este acela de a ridica arma spre el, amenințându-l și informându-l că parola nu este cea valabilă. Îi cere să se predea și este suspectat a fi terorist. Acesta este momentul în care tânărul realizează că îl cunoaște personal pe șeful de obiectiv, se legitimează și printr-o idee inspirată, îl strigă pe nume pe șeful de post, care îl recunoaște în cele din urmă . Cu toate acestea, confuzia se menține, fiecare dintre cei doi fiind convinși că dețineau parolele corecte. Care a fost cauza acestui incident? Echipa de pază ce asigurase până atunci obiectivul, însuflețită de zel, dar și de teamă, hotărâse schimbarea parolei, fără a anunța această decizie și comandamentului central, cel care trimisese noul schimb. Un alt destin ce putea fi curmat cum s-a întâmplat cu atâtea altele, o altă dovadă a confuziei și lipsei de coordonare ce au domnit peste evenimentele din decembrie ’89.
Confuzie – autobuzul cu teroriști
Într-o altă seară târzie, de la punctul de control din zona fostului CAP s-a anunțat că un autobuz nu a oprit atunci când a fost somat. În cel mai scurt timp posibil, s-a organizat o echipă de intervenție ce avea drept poziție de interceptare un bloc cu 10 etaje și plasat central – cunoscut printre localnici drept blocul turn -, ce permitea control vizual de la distanță. De aici, s-a observat că la următorul punct de control, aflat la 700-800 de metri de poziția de interceptare, autobuzul a oprit. Cele câteva persoane care au urcat înainte ca vehiculul să pornească spre centrul localității păreau înarmate. Ideea că autobuzul transportă teroriști era acum de necontestat și se mai aștepta doar semnalul pentru a deschide focul asupra acestuia. Echipa de intervenție avea în dotare binoclu pentru vedere pe timp de noapte și, pe măsură ce autobuzul se apropia de blocul turn, s-a observat că era vorba de o simplă cursă RATB, ce transporta civili. La apariția echipei de la primul punct de control, șoferul se speriase și alesese să nu oprească, mai ales că pe măsură ce intenția sa de a-și continua drumul devenea tot mai clară, s-a tras în direcția deplasării acestuia. Vigilența și stăpânirea de sine a coordonatorului echipei de intervenție, care nu respectă ordinul de a trage fără somație asupra autobuzului în momentul în care ar fi ajuns în stația centrală, au asigurat un deznodământ fericit. A fost evitată astfel ceea ce putem numi cu toții o tragedie – pentru că uciderea unor oameni nevinovați nu poate fi catalogată drept altceva decât o tragedie.
În lipsa armelor și mătura e bună
Zvonul unui atac terorist ce va avea loc în cel mai scurt timp, ajunsese și în clădirea în echipele de pază se aflau pentru repaus. S-a trecut imediat la înarmarea rapidă a celor din incintă. Armele nu erau, însă, suficiente pentru toți cei prezenți, astfel că unii dintre aceștia au luat diverse obiecte substitut pentru arme, printre care…o mătură cu coadă! Întrebat ce va face cu acea mătură, cel în cauză si-a prezentat planul: va sta după ușă și va lovi eventualul terorist cu mătura; va reuși astfel să îl amețească și să câștige timp, pentru ca ceilalți să poată sări asupra lui și astfel să îl imobilizeze. Planul a fost completat…de cultura cinematografică! a unui alt membru al echipelor de pază aflate acolo, care s-a ascuns sub o masă, motivând că a văzut în filme că aceasta e procedura pentru a nu fi văzut de teroriștii ce ar putea privi pe geam cu binoclul.
Prin toate cele prezentate aici, nu se dorește ducerea în derizoriu a evenimentelor din decembrie 1989 – acestea s-au petrecut și au modificat în mod esențial istoria contemporană a României. E vorba, însă, despre înțelegerea modului de acțiune din acele zile, despre psihologia din spatele deciziilor luate atunci și mai ales despre ce a fost revoluția în mentalul societății românești chiar în perioada desfășurării ei.