Astăzi e Ajunul Crăciunului. Ajunul Naşterii Domnului. În alţi ani pe astă vreme înveleam sărmăluţe împreună cu bunica sau frământam la cozonaci ore în şir, ca să iasă pufoşi, zicea ea. Bunica avea o reţetă de cozonac păstrată cu sfinţenie de la mămuţa (aşa o botezasem eu pe străbunica, cu care am şi avut norocul să copilăresc o vreme). Ei bine, pot să vă spun doar că faimoasa reţetă de cozonac cerea vreo duzină de ouă la kilogramul de făină şi multă putere în mâini, căci trebuia frământat nici mai mult nici mai puțin de trei ore.
Anul acesta, din nefericire (sau din fericire, dacă mă gândesc la spasmele musculare provocate de frământatul aluatului de cozonac), îmi petrec ajunul pe tren, „tradiţie” adoptată de vreo patru ani încoace. Mă duc spre Bucovina.
Bucovina începe de la calea ferată ce împarte oraşul Suceava în două. Dincolo de calea ferată, în partea opusă, se găsesc regăţenii, cei ce făceau parte din Regatul României înainte de destrămarea imperiului dualist şi înfăptuirea României Mari. Uneori pregătirile pentru marea sărbătoare a Crăciunului mă găseau la bunica, în „Regat”, puţin dincolo de calea ferată. Alteori, în inima Bucovinei, la Vatra Dornei, alături de mama, care, inginer silvic fiind, nu primea mai niciodată concediu de sărbători. Trebuia să supervizeze transporturile de pomi de Crăciun, nu cumva să plece vreo maşină încărcată cu brăduţi tăiaţi ilegal.
Găsindu-mă la întretăierea acestei bipolarităţi cutumiare, am avut prilejul de a culege şi trăi unele din cele mai frumos păstrate tradiţii. Nu intenţionez să le înşir pe toate acum, dacă sunteţi curioşi, vă aştept cu drag în Bucovina. Însă de ce am ales să vorbesc despre tradiţii? Pentru că pe întreg parcursul lunii decembrie m-am simţit dezbrăcată de ele. De la marketingul agresiv al diverselor branduri ce gravitează în jurul ideii de „Crăciun” şi până la copiii ce se plimbă prin miloacele de transport în comun cu un miel chinuit învelit într-o desagă şi bolmojind un colind înţeles numai de ei, toate au ajuns să transforme sărbătoarea Crăciunului într-un circ teribil. Unde mai punem că toate încep cu puţin timp înainte de Moş Nicolae. Partea cu advertisingul o mai trecem cu vederea, ne mai amuzăm pe seama unor reclame, însă colindul înainte de Ajun e în totalitate absurd.
Pe mine bunica m-a învăţat că mergem să colindăm pentru a sărbători/vesti Naşterea Domnului. Adicătelea începând din Ajunul Crăciunului, cu prelungire, în funcţie de specificul fiecărei localităţi, până aproape de Anul Nou, pentru rude şi prieteni apropiaţi. Mersul din uşă în uşă la străini, de dragul tradiţiei, se poartă DOAR în Ajun şi în prima şi a doua zi de Crăciun. Copil fiind, mă echipam în haine groase şi o luam la colindat din casă în casă. Înainte să plecăm, părinţii ne povăţuiau să fim respectuoşi, şi cel mai important, să întrebăm „Primiţi cu colindul?” Exact! Dacă suntem bine primiţi, căci doar cei ce cred cu adevărat în această mare sărbătoare poftesc magii înăuntru să o vestească. Şi cu cât sunt mai multi, spun bătrânii, cu atât anul ce va veni va fi mai îmbelşugat. După ce ne spuneam colindul învăţat pe-ndelete în timp ce gospodina casei stătea în uşă ascultându-ne, cu mâinile îmbrăcate până la coate în aluat (de cele mai multe ori), primeam bomboane, caramele, nuci, portocale, şi uneori, bani.
Îmi amintesc şi acum, de parcă s-a întâmplat ieri, figura bunicuţului de la Ciocăneşti (sat muzeu din Bucovina, ca să ne înţelegem), îmbrăcat în costum popular, în drum spre slujba de Crăciun. Şi nu numai la Crăciun aveam şansa să-l văd în straie de sărbătoare: deşi mândru posesor al unei frumoase perechi de adidaşi în zilele de lucru, pentru slujba de la biserică mereu îşi etala opincile şi straiele de sărbătoare frumos cusute de „mândruţă” în iernile cu ger. Îmi amintesc şi acum de bunica cum încerca să îl facă pe preot, venit să sfinţească casa în Ajun de Crăciun, să ia un loc pe scaun, ca să-i stea cloştile pe ouă în anul ce va veni.
Am trăit momente magice îmbrăţişând aceste obiceiuri. Pentru mine ele reprezintă spiritul Crăciunului, şi nu reclama de la Coca-Cola.
Mi-e teamă că la un moment-dat, prinşi în tumultul culturii urbane, vom fi dezbrăcaţi de tot de ceea ce înseamnă obiceiuri, tradiţie. Îmi trece acum prin minte un scenariu în care în viitor spiritul Crăciunului va fi inspirat doar de doze de Coca-Cola şi cadouri frumos împachetate, ca-n reclamele ce încă rulează zilele acestea la diverse posturi TV sau pe bannere publicitare imense în oraş. Au şi ele farmecul lor, ce-i drept, însă nu au darul de a îngloba sentimentul pe care ţi-l oferă mirosul de cozonac crescut sau emoţia unui şcolărel pe care îl primeşti cu nuci şi portocale să te colinde. Peste câţiva ani generaţia bunicuţelor (şi a bunicilor) care scot costumul popular de la naftalină pentru slujba de duminică va apune. Ori dacă în imaginarul colectiv noi de pe-acum avem mari lacune în privinţa semnificaţiei şi a originii cutumelor şi începem să mergem cu colindul de Moş Nicolae, cine va duce tradiţiile, definitorii pentru un popor, la urma urmei, mai departe? Cine va mai reuşi să ne ofere savoarea sărbătorilor petrecute în stil tradiţional? Dezbrăcaţi de obiceiuri, şi la urma urmei… de identitate.
Vă urez un Crăciun fericit, plin de tradiții!