Imperiul Otoman (turcă otomană: دَوْلَتِ عَلِيّهٔ عُثمَانِیّه Devlet-i ʿAliyye-yi ʿOsmâniyye[1], turcă modernă: Osmanlı Devleti sau Osmanlı İmparatorluğu [2]) a fost un imperiu multinaţional, tricontinental (acesta întinzându-se în Europa, Asia şi Africa) fondat în 1299 de către Osman I (sau Othman). Imperiul a ajuns să devină unul dintre cele mai mari pe care istoria le-a văzut dar şi un imperiu care a avut o ascensiune rapidă ca teritoriu şi autoritate, devenind dintr-un mic stat în Asia Mică o mare forţă militară şi politică care, nu de puţine ori, a ameninţat Europa şi multe dintre statele puternice ale Evului Mediu, cum ar fi Regatul Ungariei medievale. Cu toate că europenii creştini îi considerau pe otomani barbari şi păgâni, aceştia au dezvoltat o cultură impresionantă preluând din obiceiurile şi cultura popoarelor cu care au intrat în contact de-a lungul secolelor. Doar dacă ne uităm la limba lor şi la sistemul lor de scriere arabic adoptat odată cu adoptarea religiei islamice observăm faptul că otomanii au fost deschişi altor culturi şi au preluat din acestea. Limba turcă otomană a împrumutat foarte multe cuvinte din limbile arabă şi persană, uneori în forma lor originală, alteori acestea fiind alterate. În ciuda faptului că turcii otomani erau în conflict cu creştinii, la un moment dat au ajuns să fie mai toleranţi decât ei. Chiar dacă în Europa erau puțini musulmani, în Imperiul Otoman creştinii erau toleraţi atâta timp cât îşi plăteau dările, existând chiar şi refugiaţi creştini între graniţele sale.[3]

Cultura otomană este una vastă, iar Imperiul a asimilat culturi noi în momentul în care a cucerit popoare şi spaţii noi. Muzica clasică otomană era un domeniu foarte important de studiu pentru elita culturală a imperiului, o mare parte din sultani fiind chiar ei muzicieni foarte talentaţi şi instruiţi care au scris multe lucrări de o valoare semnificativă. Muzica clasică otomană este organizată în jurul unor unităţi ritmice numite „usul” şi în jurul unor unităţi melodice numite „makam”. Instrumentele folosite variază, fiind un amestec de instrumente anatoliene şi central-asiatice. Muzica otomană se inspiră din muzica persană, arabă sau armeniană, însă cele mai des întâlnite sunt: saz, bağlama, kemence dar şi altele precum tambur sau kanun. O parte a unei compoziţii otomane se numea fasıl, care avea un preludiu instrumental (peşrev), un postludiu instrumental (saz semaisi) iar între cele două exista o parte vocală care este anunţată şi punctată de o improvizaţie instrumentală numită taskim.[4] Un fasıl strict tradiţional rămâne în acelaşi makam pe tot parcursul său şi se încheie cu o mică parte pe care de obicei se dansa. Subiectele abordate de către muzica otomană variază. Existau compoziţii despre dragoste, război, religie şi fapte glorioase acestea fiind influenţate de către noile populaţii şi culturi cu care otomanii intrau în contact.[5]

Locul unde aceste stiluri muzicale s-au dezvoltat cel mai mult şi în care au fost compuse cele mai multe compoziţii a fost Palatul Sultanului, loc unde artele şi cultura erau preţuite. Sultanii Selim III (1789-1807) şi Suleyman Magnificul (1520-1566) sunt recunoscuţi drept unii dintre cei mai mari compozitori ai muzicii clasice otomane. Palatul imperial Topkapı (turcă otomană: طوپقپو سرايى – Topkapı Sarayi) a fost rezidenţa sultanilor otomani timp de 400 de ani (1465-1856) şi este situat în Istanbul. Pe lângă reşedinţă regală, la palat aveau loc diferite activităţi culturale şi întâlniri importante. De la sfârşitul secolului al XVII-lea palatul a început să-şi piardă din importanţă. Sultanul Abdul Mecid I a decis să-şi mute reşedinţa în noul palat Dolmabalce, primul palat în stil european din Istanbul. Palatul a fost construit de către sultanul Mehmed II după ce, în 1453 odată cu cucerirea Constantinopolului, a găsit palatul imperial bizantin ruinat. Iniţial, curtea sultanilor a fost în Vechiul Palat (Eski Sarayı) însă sultanul Mehmed II a căutat o nouă locaţie şi astfel s-a decis asupra fostei acropole Bizantine, ordonând construcţia palatului în 1459. Numit iniţial Palatul Nou (Yeni Sarayı) primindu-şi numele actual în secolul al XIX-lea.[6] În prezent, este un loc foarte frecventat de către turişti, în interiorul său sunt păstrate multe relicve musulmane, precum mantia şi sabia lui Mohamed.

Un mare compozitor al muzicii clasice otomane este Dimitrie Cantemir (1673-1723), domnitor al Moldovei de două ori (martie-aprilie 1693; 1710-1711), cunoscut de asemenea şi ca istoric, filosof, lingvist etc. Acesta a trăit o bună perioadă de timp la Istanbul fiind capuchehaia al tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir. Acesta a scris „Cartea ştiinţei muzicii” o amplă lucrare despre muzica laică şi religioasă din imperiu şi despre sistemul de notare al muzicii otomane fiind printre primele sale lucrări. În aceasta se vorbeşte despre importanţi compozitori turci şi despre curentele şi tematica muzicii, iar la final ne sunt prezentate 20 de creaţii proprii ale domnitorului. Pentru această lucrare, Cantemir a primit titlul de paşă cu trei tuiuri de la sultanul Ahmed al-III-lea cunoscut ocrotitor al artelor.[7] Ca şi instrumentist, Dimitrie Cantemir s-a afirmat ca „virtuoso” al tanburului. Este de asemenea şi unul dintre primii care a folosit un sistem de notare al muzicii în stil occidental, cu note muzicale intrând astfel în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice sub numele de Kantemiroğlu. Alţi compozitori au fostimportanți au fost sultanul Abdülazîz (1830–1876), Kara Ismail Ağa (1674–1724), Hacı Arif Bey (1831–1885), Tanbûrî Cemil Bey (1871–1916). Cel mai popular cântăreţ de muzică otomană clasică al perioadei moderne este Münir Nurettin Selçuk.

În secolul al XIX-lea interesul pentru muzica clasică a început să scadă în Turcia din cauza faptului că în imperiu începuse criza care avea să ducă, după Primul Război Mondial, la destrămarea sa. Compoziţiile au început să devină din ce în ce mai slab calitative din cauza interesului care continua să scadă, probabil şi din cauza pătrunderii în spaţiul turc al unor elemente moderne din Occident.

Astăzi, muzica clasică otomană este predată în conservatoarele din Turcia şi cluburi sociale, cel mai respectat fiind Üsküdar Musiki Cemiyeti. Diferite trupe şi orchestre susţin recitaluri şi multe dintre ele ajung chiar pe rafturile magazinelor de muzică sub formă de CD-uri. Oricum, muzica clasică otomană este una foarte complexă şi deşi operele unor compozitori precum Sultanul Suleyman Magnificul sau Dimitrie Cantemir nu sunt cunoscute de către un public atât de larg în Europa, compoziţiile lor nu sunt cu nimic mai prejos decât muzica clasică europeană, uneori surprinzând mult mai mult prin diversitatea instrumentelor şi măiestria cu care acestea sunt scrise şi executate.

[*] Marius Ionescu este student la în anul I la Facultatea de Istorie (Universitatea din Bucureşti), la secţia Istorie. Este interesat de istoria medievală, în special cea a Imperiului Otoman, dar şi de evoluţia limbilor de-a lungul secolelor. Are câteva proiecte muzicale unde activează ca bassist şi chitarist şi este mare fan al comics-urilor americane ale celor de la DC Comics şi Marvel, pe care le şi colecţionează uneori.


[2] http://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_Empire
[3] Daniel Goffman, „The Ottoman Empire and Early Modern Europe”, Cambidge University Press, 2004
[6] Necipoğlu, Gülru (1991). Architecture, ceremonial, and power: The Topkapi Palace in the fifteenth and sixteenth centuries. Cambridge, Massachusetts: The